de Radu Magdin
România a avut deja o generație de sacrificiu. Mulți dintre noi am crescut în casele ei. Oameni care au trecut prin anii ’80, iar apoi, fără vreo pauză de respiro, printr-o tranziție cu inflație de trei cifre, fabrici închise, privatizări dubioase și un exod care a despărțit familii pe două sau trei țări. Generația aceasta a plătit cea mai mare parte din factura schimbării și a încasat doar o parte din dividende.
Ar fi totuși nedrept să spunem că toți cei aproape 37 de ani de democrație au fost ani pierduți. Nu au fost.
România de azi este mai bogată, mai sigură și mai legată de lume decât a fost vreodată în istoria ei modernă. Suntem în NATO și în Uniunea Europeană, am recuperat o parte importantă din decalajul de venit față de Occident, avem companii care concurează global și o clasă de mijloc care în 1989 ar fi părut o ficțiune. Oricât de selectivă ar fi nostalgia unora, bilanțul rămâne al unei țări care a progresat.
Și totuși, ceva nu se leagă. O societate poate deveni mai bogată și, în același timp, mai săracă în speranță.
Întrebarea mea este dacă nu cumva pregătim, fără să ne dăm seama, o a doua generație de sacrificiu.
