În democrațiile parlamentare moderne există două mecanisme pentru a depăși blocajele politice precum cele care alimentează criza politică actuală: compromisul și alegerile anticipate.

Nu consensul, care de altfel este mai degrabă excepția într-o societate pluralistă, cu instituții democratice. Asta pentru că instituțiile democratice sunt construite pentru a canaliza și administra competiția politică în jurul unor reguli și proceduri agreate, care, da, trebuie să se bucure de sprijin consensual pentru a putea fi viabile. Deci în societățile deschise, cu instituții democratice, consensul este natural doar în ceea ce privește regulile fundamentale ale jocului politic (cele de rang constituțional) și mai degrabă suspect în alte domenii de politică publică.

Revenind însă la cele două mecanisme de depășirea blocajelor politice, compromisul și alegerile anticipate, acestea operează prin mecanisme diferite. Compromisul operează prin modificarea preferințelor actorilor implicați în jocul politic, pe când alegerile anticipate operează prin modificarea distribuției actorilor în jocul politic. Cu alte cuvinte, compromisul schimbă ce sunt dispuși jucătorii politici să accepte, iar alegerile anticipate schimbă configurația jucătorilor politici care contează.

În acest moment, nici unul dintre aceste două mecanisme nu sunt dezirabile pentru majoritatea jucătorilor politici care contează în acest joc politic pentru formarea unei noi majorități „pro-occidentale”. Ceea ce pune sistemul de partide în incapacitatea de a găsi o soluție și perpetuează un echilibru politic care nu ne avantajează pe noi ca societate, chiar dacă ea poate aduce anumite beneficii unora dintre acești jucători.

Nici președintele, nici partidele „pro-occidentale” nu sunt dispuse la alegeri anticipate, pentru că acest mecanism de deblocare a situației politice s-ar realiza prin reconfigurarea jucătorilor politici într-un mod care îl avantajează doar pe outsider (AUR), care are șansele să-și dubleze numărul de mandate și astfel să câștige șansa de a forma o majoritate de unul singur, după redistribuire, sau împreună cu un partid balama de tipul SOS/POT.

Majoritatea partidelor „pro-occidentale”, cu excepția UDMR, NU sunt dispuse la compromis și toate mișcările făcute de acestea în ultimele luni nu au făcut decât să ardă poduri și să erodeze, posibil iremediabil, încrederea atât de necesară dintre liderii care trebuie să stea la aceeași masă și să agreeze orice posibilă nouă majoritate. Președintele, împreună cu PSD și cu dizidenții din PNL au încercat să-i fure partidul lui Ilie Bolojan printr-o mișcare echivalentă unui război civil, ceea ce a dus la radicalizarea poziției lui Bolojan și la arderea de poduri necesare pentru readucerea lui Bolojan într-un format de guvernare cu PSD. Dacă mișcarea dizidentă ar fi avut succes, am fi vorbit probabil în alți termeni, evident, dar realitatea politică este că, cel puțin pentru moment, mișcarea Veștea a eșuat lamentabil, iar asta a redus șansele oricărei replieri negociate care să ducă la o nouă coaliție pro-occidentală care să includă atât PNL cât și PSD.

Apoi PSD, din nou împreună cu AUR, a pus din nou gaz pe foc și a ars podurile către USR prin susținerea legii care a eliminat orice dubiu că liderul USR, Dominic Fritz, își va pierde mandatul de primar al Timișoarei. Nu există semnal mai belicos la adresa unui partid, care deja are foarte puțini primari, decât să lansezi un atac direct, politic la adresa liderului partidului și să-l lași fără mandatul de primar al unui oraș mare.

În final, comportamentul duplicitar al PNL în negocieri, cu toate strategiile de semnalizare multi-vectorială și răzgândelile au contribuit, de asemenea, la erodarea încrederii și la arderea de poduri prin intermediul cărora se puteau găsi puncte de compromis.

Suntem, așadar, într-o situație de impas în care ambele mecanisme democratice pentru depășirea blocajelor politice sunt ele însele blocate și indezirabile. Partidele „pro-occidentale” nu vor alegeri pentru că configurația politică care ar rezulta le-ar dezavantaja pe toate, dar nu vor nici să facă vreun compromis, inclusiv pentru că arderea de poduri din ultimele luni a erodat fărâma de încredere că cealaltă parte se va ține de cuvântul dat în cazul oricărui acord de compromis.

Dar democrația nu are alte mecanisme legitime de depășire a acestor blocaje cu excepția acestora două. Ceva trebuie să se schimbe, fie ce se vrea sau cine vrea. Una, cealaltă, ori ambele.

Asta înseamnă că avem patru configurații posibile, în funcție de ce se schimbă: preferințele jucătorilor sau jucătorii înșiși.

Dacă nimic nu se schimbă, rămânem în blocajul actual. Dacă ajungem la alegeri anticipate SAU la alegeri în interiorul unuia sau mai multe partide mari (hollo, PNL dar poate și PSD ), atunci ieșim din blocaj prin schimbarea configurația jucătorilor din competiție, chiar dacă „revendicările” rămân la fel. Dacă nu putem schimba jucătorii de pe tabla de șah, o soluție alternativă este să se acumuleze suficientă presiune astfel încât aceștia să-și schimbe preferințele, adică să renunțe la liniile roșii. Cu cât criza se acutizează, cu atât presiunea pentru schimbarea preferințelor și ștergerea din liniile roșii ar trebui să crească, dar nu avem vreo garanție că asta se va întâmpla mai devreme de primăvara anului viitor. În final, putem să ajungem și în scenariul în care schimbăm și jucătorii (poate prin alegeri anticipate), iar cei care intră în legislativ să aibă cu totul alte seturi de revendicări, care poate schimba liniile clivajului politic și să realinieze tot jocul politic pe noi coordonate.

La nivelul cel mai macro, cam acestea sunt posibilitățile pe care le avem. Vom ieși din această criză, dar ceva trebuie să se schimbe, fie partidele, liderii de la cârma lor sau revendicările cu care vin la masa negocierilor.