de Florian Bichir
Alexandru Ioan Cuza este un personaj tragic al istoriei noastre. Mai ales că a suferit diverse campanii politizate. Inamici a avut, desigur, destui, dar vremurile și-au pus amprenta asupra mărețelor sale realizări.
Regimul comunist s-a străduit să îl pună în valoare în detrimentul lui Carol I, marșând pe reforma țăranilor și a apartenenței sale la neamul și pământul românesc. Mai aveau un pic și-l declarau un proto-comunist! Monarhiștii au ales să îi scoată în evidență defectele, slăbiciunile și, mai ales, patimile de care suferea: era cartofor și afemeiat! Dincolo de realizările sale, pe care aproape toată lumea le cunoaște – reforma financiară, secularizarea, reforma agrară, cea a învățământului – toate intrate în legendă, aproape mai există și altele mai puțin cunoscute. Una este cea a numelui țării noastre. Inițial tânărul stat român s-a numit, conform Convenției de la Paris din 1858, „Principatele Dunărene ale Moldaviei și Valahiei”. Vă rog retineți dunărene! Ulterior, au devenit „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, „Principatele Unite”, respectiv „Principatele Române”. Abia în 1863, se impune numele de România! Abia din acest moment cancelariile străine – evident și toată lumea – încep să se refere la noi drept România!
