de Alexandru Grumaz

Turcia, Pakistan și Arabia Saudită activează pentru prima dată clauza de apărare colectivă, iar un membru NATO intră într-un al doilea „articol 5”

Există alianțe care se nasc din prudență și alianțe care se nasc din panică. Cea semnată la Mecca pe 7 august de Recep Tayyip Erdoğan, Mohammed bin Salman și Shehbaz Sharif aparține, după toate aparențele, celei de-a doua categorii. Două luni mai târziu, luni, 5 octombrie, miniștrii apărării și de externe ai celor trei state s-au reunit de urgență la Riad și au decis activarea „măsurilor de descurajare colectivă” prevăzute de tratat, cu desfășurarea rapidă de forțe turce și pakistaneze pe teritoriul saudit. Este prima invocare a pactului cunoscut drept Alianța de la Mecca pentru Apărare și, implicit, primul test al unei construcții care copiază, aproape textual, nucleul Tratatului de la Washington: un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor.

Formula aleasă de Riad este solemnă. Prințul Khalid bin Salman, ministrul saudit al apărării, a vorbit despre solidaritatea celor trei națiuni în fața atacurilor „odioase” împotriva Regatului și a locurilor sfinte, iar comunicatul comun publicat de Islamabad promite forțe și capabilități „convenite”, desfășurate rapid, conform unor „aranjamente aprobate” și legislației fiecărui stat. Diplomația cunoaște bine acest tip de text, în care fermitatea proclamată și marja de manevră rezervată stau în aceeași frază.

De la Mocha la Riad

Contextul militar explică graba. Cu doar câteva ore înaintea anunțului, forțele guvernului yemenit recunoscut internațional, susținute de Arabia Saudită, lansaseră o contraofensivă pentru recuperarea teritoriilor cucerite luna trecută de houthi. Ele susțin că au reluat portul Mocha, la Marea Roșie, și că dețin controlul strâmtorii Bab el-Mandeb, una dintre cele mai sensibile artere ale comerțului mondial. Coaliția condusă de saudiți și-a confirmat participarea, cu o sută de avioane de luptă în sprijin aerian. Houthii au răspuns revendicând lovituri asupra aeroportului internațional King Khalid din Riad, asupra rafinăriei Aramco de la Rabigh și asupra altor obiective strategice, revendicări pe care Riadul nu le-a confirmat.

Pactul în sine este fiul unei conflagrații mai largi: războiul purtat de Statele Unite și Israel împotriva Iranului, care a dezlănțuit forțele proxy ale Teheranului din Yemen până în Golf. Semnat cu puțin înainte de ofensiva houthi, el a rămas vreme de două luni o declarație de intenție. Când rachetele houthi au căzut asupra Regatului la începutul lui septembrie, ministrul pakistanez al apărării, Khawaja Asif, anunța că orice revărsare a conflictului yemenit asupra Arabiei Saudite va face acordul „operațional”. Analiștii observau însă că Ankara și Islamabadul ezitau să renunțe la rolul, mult mai confortabil, de mediatori în războiul americano-israelian cu Iranul. Activarea de luni marchează sfârșitul acestei ambiguități, sau cel puțin începutul sfârșitului ei.

O umbră a Pactului de la Bagdad

Aritmetica alianței impresionează pe hârtie: aproape 1,4 milioane de militari activi, circa 3.400 de aeronave, 6.000 de tancuri și peste 340 de nave, potrivit indexului Global Firepower pentru 2026. Istoria regiunii invită totuși la prudență. În 1955, Turcia și Pakistanul se aflau deja împreună în Pactul de la Bagdad, devenit apoi CENTO, o construcție anticomunistă girată de Londra și Washington care nu a supraviețuit nici revoluției din Irak, nici celei din Iran. Noutatea de acum este inversarea patronajului: arhitectura nu mai este proiectată de o putere occidentală, ci asamblată de puteri regionale care tocmai au constatat că umbrela americană are găuri. Precedentul imediat este acordul strategic de apărare mutuală saudito-pakistanez din septembrie 2025, la care Turcia s-a adăugat acum, aducând a doua armată a NATO ca efective și o industrie de drone care și-a dovedit deja eficiența.

Abdulaziz Alghashian, de la Gulf International Forum, observa pentru Al Jazeera că atacurile houthi au grăbit și chiar au inspirat alianța, iar conceptul de „arhitectură regională de securitate”, invocat de ani de zile ca o formulă goală, începe în sfârșit să capete conținut. Diagnosticul e corect, cu o rezervă: o arhitectură se judecă după rezistența la prima furtună reală, nu după fotografia de la inaugurare. Pentru Pakistan, putere nucleară cu o frontieră fierbinte spre India și una instabilă spre Afganistan, trimiterea de trupe în Golf este o investiție în finanțarea saudită. Pentru Turcia, este o afirmare a statutului de putere musulmană de prim rang, dar și o expunere fără precedent într-un conflict în care Iranul rămâne vecin direct.

Consecințe pentru flancul estic

Pentru București, faptul esențial este altul: Turcia, aliat NATO și stăpâna Strâmtorilor, este acum legată prin două clauze de apărare colectivă, una euroatlantică și una islamică, fără ca vreun text să precizeze ce se întâmplă când ele intră în concurență. Ipoteza unui conflict de loialitate nu mai e pur academică. O Turcie angajată militar în Peninsula Arabică va avea mai puține resurse și mai puțină atenție pentru Marea Neagră, acolo unde, alături de România și Bulgaria, conduce efortul de deminare început în 2024 și unde Convenția de la Montreux îi conferă un rol de portar strategic pe care niciun alt aliat nu îl poate prelua. Fiecare navă turcă trimisă în Marea Roșie este o navă care lipsește la Constanța.

Mai e și o lecție de ordin politic. Alianța de la Mecca este produsul direct al percepției că garanțiile americane devin condiționale și selective. Aceeași percepție circulă, cu alte accente, și pe flancul estic al NATO. Răspunsul Golfului a fost să-și construiască propriul „articol 5” cu parteneri regionali. Răspunsul european, încă ezitant, oscilează între autonomie strategică și reasigurare transatlantică. Pentru România, care și-a legat securitatea aproape exclusiv de prezența americană, spectacolul de la Riad este un memento util: în lumea care se conturează, alianțele nu se mai moștenesc, se negociază, iar cine nu are alternative nu are nici putere de negociere.