Ziua Culturii nu cere discursuri înalte, ele există oricum. Cere liniște și onestitate. Cultura nu este o sărbătoare. Este un mod de a trece prin timp. Prin zile bune și zile grele. Prin reușite clare și prin eșecuri care dor. Ea nu selectează doar ce ne place, păstrează și ce ne incomodează, ce nu ne plece și ceea ce am vrea să uitam despre noi. De aceea rezistă.

Istoria trăită fără cultură devine o succesiune de evenimente. Istoria trăită prin cultură capătă sens. Nu un sens comod, ci un sens asumat. Cultura nu mângâie întotdeauna, ea ordonează. Dă formă haosului interior și oferă direcție când drumul pare confuz.

Sensul unei națiuni nu există în afara oamenilor ei. El se adună din alegeri mici, din felul în care vorbim, din ce acceptăm și din ce refuzăm. Cultura nu vine de sus, se construiește zilnic, prin faptul de a trăi impreună, spontan, dar și prin rigoare și prin atenție. Prin gesturi aparent nesemnificative, dar și prin marile fapte.

De aceea cultura este și o problemă personală. Fiecare om poartă o parte din ea, în limbaj, în tăcere, în exigență și în capacitatea de a nu coborî ștacheta atunci când nimeni nu te privește. A face cultură înseamnă a nu te mulțumi cu puțin atunci când poți mai mult. Dincolo de elogiile adresate culturii noastre sau jelania depresivilor există și o munca serioasă, adesea nevăzută. În scoli, în instituții, în neliniștea creatorilor. Acolo se formează continuitatea, acolo se învață răbdarea. deoarece cultura nu crește din gălăgie, ci din perseverență.

Fragilitatea umană nu este un obstacol, este materie primă. Cultura apare din neliniște, din îndoială, din limite asumate. Omul nu devine mai puternic ascunzându-și fragilitatea, ci dându-i formă, prin cuvânt, prin idee, prin creație.

Exemplul lui Mihai Eminescu rămâne relevant tocmai prin această tensiune. A refuzat simplificarea, suportat contradicția, a trăit cultura ca efort interior, nu ca ornament public. A cerut standarde înalte într-o lume tentată de compromis.

Ziua Culturii ar putea fi, mai ales, o zi a responsabilității. Să ne întrebăm ce facem noi pentru sensul colectiv. Ce fel de limbaj folosim, ce tolerăm, ce transmitem mai departe. Cultura prinde viață atunci când este trăită, nu invocată. Când devine drum, nu decor sau scenă colorată.

Prieteni, să trăim cultura cu grijă și cu rigoare, să nu ne plângem în loc să trăim. Să nu lăudăm fără măsură, dar mai ales să nu coborâm standardele, nici când obosim. Să dăm sens lumii noastre prin ce gândim, prin ce spunem, prin ce lăsăm în urmă. Să ne acceptăm fragilitatea și să o transformăm în formă.

La mulți ani, culturii române. La mulți ani, celor care o trăiesc.