Confruntarea dintre posibilele politici de unificare legislativă este prezentată din perspective multiple de Sevastian Cercel.
Unirea Transilvaniei (în sens larg, incluzînd Banatul, Crișana și Maramureșul), a Basarabiei, și a Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918 a fost posibilă prin actele politice de la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți, care au format România Mare. Aceste acte politice au fost consolidate prin trei legi adoptate de Adunarea Deputaților și de Senat în ședințele din 29 decembrie 1919 și prin tratatele încheiate cu Austria (la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (la Trianon, la 4 iunie 2020), negociate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, care au marcat recunoașterea internațională a României Mari. Se împlinea astfel o aspirație națională și se încheia un proces istoric îndelungat. Totodată, începea un proces complicat, nefinalizat pînă în prezent: unificarea legislativă și instituțională. Marea Unire nu a creat instantaneu un spațiu juridic și instituțional comun.
