de Valeriu Stoica
Rezistența prin cultură ca fost una restrînsă la un segment de elită al intelectualității literar-umaniste; rezistența prin bancuri a fost una de masă.
La sfîrșitul anului trecut, în dialogul cu Alexandru Călinescu, de la BCU, Andrei Pleșu s-a întrebat, cu umorul său inconfundabil, care rezistență împotriva regimului comunist a fost mai eficientă, cea prin cultură sau cea prin bancuri? Nu fără ironie, și-a răspuns că a doua formă de rezistență pare să fi fost mai puternică decît prima. E un bun temei în acest răspuns. Rezistența prin cultură a fost una restrînsă la un segment de elită al intelectualității literar-umaniste; rezistența prin bancuri a fost una de masă. Baza ideologică a regimului totalitar din România, impusă prin forță, iar nu prin convingere, a fost erodată treptat și ireversibil prin rețeaua insidioasă de bancuri politice. Dacă în deceniile de teroare, bancurile politice au fost motive suficiente pentru întemnițarea celor care le spuneau sau le ascultau, ulterior, în perioada de așa-zisă liberalizare, acestea au circulat relativ liber și s-au extins în toate categoriile sociale, inclusiv în nomenclatura comunistă și în structurile de represiune. Retorica discursului ideologic, lipsită de la bun început de credibilitate, a devenit din ce în ce mai ridicolă, sursă inepuizabilă de ilaritate. Bulă a fost eroul incontestabil al bancurilor în anii comunismului. Multe dintre acestea își păstrează actualitatea.
