Și totuși ce suntem?

Suntem latini.

Vorbim (cum putem) o limbă romanică: lăsând gramatica la o parte (care și ea tot din latină vine), aproape 80% din vocabularul limbii române vine din latină și din alte limbi romanice. Româna și italiana au o similaritate lexicală de 77% (de-asta și înțelegem parțial italiana – cuvinte și chiar propoziții întregi – chiar și când nimeni nu ne-a învățat s-o vorbim/citim).

Cea mai mare comunitate de români din afara țării (și a Moldovei) e în Italia – peste un million de oameni. A treia cea mai mare (pe locul al doilea s-a insinuat relativ recent Germania) e în Spania – peste 650.000 de oameni. (Similaritatea lexicală cu spaniola e de 71%.)

Adică chiar și atunci când migrația are loc din considerente exclusiv sau preponderent economice, tindem să migrăm în spații cultural-lingvistice pe care le considerăm instinctiv înrudite cu al nostru. Mergem la ai noștri, cum ar veni (și ironia e că chiar și cei care se cred „daci” fac exact același lucru).

Suntem latini fiindcă ne urăm „la mulți ani” (am mai scris despre asta).

Suntem latini pentru că avem un temperament mediteranean. Suntem volubili, expansivi și legați de familia extinsă. Ne place să ne certăm și detestăm în egală măsură solitudinea nordică și traiul exclusiv la comun, claie peste grămadă; preferăm să fim niște individualiști gregari (ceea ce din afară pare de neînțeles). Dacă o regulă e aplicată uniform, ne scoate din sărite.

Suntem latini fiindcă de fiecare dată când muzica latino sparge boxele, lăsăm tot ce făceam înainte și dansăm până cădem lați.

Suntem bizantini

Pentru identitatea culturală a unui individ sau a unui popor, identitatea culinară este la fel de importantă ca aceea lingvistică. La fel cum vorbim limba tribului, mâncăm mâncarea tribului.

Suntem bizantini când mâncăm ciorbe (supele acrite cu borș, cu oțet sau cu lămâie). Bizantinii erau fierți pe ciorbe – și ne-au transmis asta și nouă.

Suntem bizantini când mâncăm telemea (brânza albă sărată, moale sau semimoale, făcută în zer, pe care grecii o numesc feta, turcii teleme și diferiții slavi balcanici cum le vine și lor mai ușor). Când mâncăm cârnații (și micii) cu muștar. Când mâncăm miel de Paște. Când mâncăm spanac. Când punem mărar și pătrunjel în orice, ca disperații. Când mâncăm „umpluturi” (sarmale, ardei umpluți etc.). Când preferăm porcul și puiul cărnii de vacă (adică mâncăm și vacă, dar nu la fel de mult și nu cu aceeași pasiune cu care mâncăm porc sau pui; pentru că vaca a apărut târziu în imperiu, adusă de cruciați). Iar când mâncăm plachie de pește, tot bizantini suntem.

Toate mâncărurile noastre de post (cu excepția evidentă a tocăniței de cartofi) sunt bizantine.

Suntem bizantini când mâncăm dulceață (fructe fierte în sirop și mâncate cu lingurița). Când mâncăm orez cu lapte. Când mâncăm peltea de gutui. Și, evident, când mâncăm colivă.

Pe scurt, identitatea noastră culinară este fundamental bizantină (ca a celorlalte popoare balcanice, de altfel).

Altfel, evident, suntem bizantini prin influența culturală masivă a religiei bizantine – ortodoxia. Suntem bizantini fiindcă de Paște vopsim ouă și le ciocnim (în timp ce rostim Hristos a înviat/Adevărat a înviat). Exact așa făceau bizantinii – și la fel fac toți ortodocșii din Balcani.

Dar suntem bizantini și în alte moduri, mai subtile. Toate cântecele noastre lăutărești sunt pline de descrieri de amantlâcuri. Ceea ce înseamnă că femeile aveau (și au) amanți. Iar asta era (și este) tolerat. Bun, dacă o femeie are un amant, asta e o nenorocire pentru bărbată-su, dar pentru restul lumii (urbane, fiindcă lăutăria e o specie a muzicii urbane) nu e un cap de țară.

Ceea ce înseamnă că, chiar și în cazul unei culturi preponderent conservatoare și patriarhale cum e a noastră, femeilor li se recunoștea tacit și li se tolera (cum li se recunoaște și li se tolerează și azi) un anumit grad de libertate sexuală. Iar asta se trage direct din drepturile și libertățile de care se bucurau femeile bizantine (despre care am mai tot scris).

Suntem balcanici

Suntem balcanici fiindcă româna face parte din uniunea lingvistică balcanică, din faimosul Balkan Sprachbund care a făcut, printre altele, ca în toate limbile din regiune articolul hotărât să fie pus ca sufix la urma substantivului iar numeralele de la 10 la 20 să fie construite în același fel (unu + spre).

Suntem balcanici fiindcă, din Turcia până-n România, toți folosim aceeași interjecție: haide! Toți spunem „livadă” și „vidră” (mai puțin turcii) – și iarăși toți (inclusiv turcii) spunem „cutie” și „boia”. Ba chiar și „la mulți ani”-ul latin a fost preluat, prin Bizanț, de toți balcanicii, deci „la mulți ani” a devenit latino-bizantino-balcanic.

Suntem balcanici fiindcă fiecare credem că toate mâncărurile alea bizantine prezentate mai sus sunt de fapt create de nația lui/ei – sau cel puțin că versiunea națională a mâncării respective e cea mai bună dintre toate.

Și suntem balcanici fiindcă, deși Bregovic e un porc putinist, de fiecare dată când auzim primele acorduri din „Kalashnikov” ne ridicăm de la masă și dansăm cu turbare. (Că veni vorba, „masă” e un alt cuvânt cvasi-balcanic, doar grecii și sârbii nu-l au.) Și la fel facem când auzim Balkan pop, Balkan trap și altele asemenea.

Suntem levantini

Toți avem/am avut părinți, deci toți știm (dacă nu din experiență proprie, cel puțin observând alți părinți) că mama îi spune copilului ei „mama” și tatăl îi spune „tata”, indiferent de genul copilului. Această adresare inversă e comună în Balcani, în Turcia (și spre est până în Armenia și Iran), în Mediterana de est și în cam toată lumea arabă.

Nu știm de unde vine obiceiul ăsta al rudeniei inversate. Poate ni l-au adus turcii, sau poate e și mai vechi, de la bizantini – sau poate chiar foarte vechi, de la iranieni/perși. Dar fapt e că el ne plasează în aria culturală levantină (într-un sens larg al termenului).

Pe urmă închipuiți-vă un bărbat de vreo 40-50 de ani, mai mic de statură și mai îndesat, cu burtă de bere și început de chelie, îmbrăcat cu un maiou, cu pantalonii suflecați, cu papuci în picioare, stând pe un scaun undeva în aer liber și privind îngândurat-obosit în obiectivul aparatului de fotografiat.

Dacă nu-l putem auzi vorbind pe respectivul bărbat, poza asta ar putea foarte bine să fie făcută în România, în Bulgaria, în Grecia, în Turcia, în Iran, în Egipt, în Liban sau chiar în Israel.

În fine, suntem levantini fiindcă suntem leșinați după muzica turcească/arăbească popular-urbană și după manele (cu excepția unui strat urban care se consideră mai pretențios, sau 100% occidentalizat – deși, spre surprinderea respectivilor, occidentalii rup baraca pe manele).

Pe scurt, cam asta suntem: niște latini bizantini balcanici și levantini. Deal with it – pentru că, orice s-ar spune, identitatea asta culturală e absolut unică (nimeni în afară de noi nu a pus împreună toate cele patru ingrediente) și absolut fabuloasă.