Nu există, pe Pământ, o lume mai poetică decât cea levantină. (Folosesc aici termenul de „Levant” într-un sens foarte larg și imprecis, care include și Iranul și întreaga Turcie).

Sigur, și societățile extremului orient (China, Japonia șamd) sunt poetice, dar acolo poezia decurge din ritual, ca la curtea lui Ludovic al XIV-lea, și e apanajul unei elite. De-asta aristocrație propriu-zisă n-a existat decât în Franța și în orientul îndepărtat. În rest am avut țărani râgâiți cu titluri absurd-pompoase.

În Levant, în schimb, poezia țâșnește de pretutindeni, din cele mai banale interacțiuni între cei mai banali oameni. Și e o poezie care-ți taie răsuflarea – ca atunci când îi spui, de exemplu, celei/celui care ți-a oferit ceva bun de mâncare, pe un ton de la sine înțeles, „binecuvântate sunt mâinile tale”.

Și totuși Levantul e, de secole, o lume răvășită de uri năprasnice, feroce, și de tragedii dincolo de orice sens – de parcă ar fi lovită de un blestem care o ține închisă sub clopotul lui de fier.

Dacă femeile arabe, persane și turce ar fi la fel de libere ca evreicile; dacă arabii, persanii și turcii ar avea, în țările lor, drepturile politice și civile pe care le au evreii în Israel; și dacă, urmare a celor două de mai sus, între statele din regiune s-ar stabili o pace la fel de fermă ca între statele europene, Levantul ar fi paradisul pe pământ.

Ăsta e de fapt paradisul din care am fost izgoniți. Ăsta e paradisul în care m-aș muta într-o clipă, fără să stau pe gânduri.

Am fi un grup mic: un persan, un arab, un evreu, un turc, un armean, un grec și cu mine. Toată ziua am am bea cafea, am fuma și am privi marea. Lumea ne-ar privi ca pe niște înțelepți, deși noi doar am sta, am fuma, am bea cafea și am privi marea.

Și dacă cineva ne-ar aduce, din când în când, și ceva de mâncare, i-am spune liniștiți: „binecuvântate sunt mâinile tale”.