Democrația liberală în formula ei curentă a murit. Nu e sfârșitul lumii: democrația liberală a murit și s-a reinventat de mai multe ori din secolul al XIX-lea până azi: după primul război mondial, după al doilea război mondial, după războiul rece. Acum formula dezvoltată după războiul rece este la rândul ei moartă și îngropată.

Moartea ei e probată de faptul că principalul clivaj politic al lumii de azi e cel dintre urban și rural – sau, mai precis, dintre urbanul mare și rural plus urbanul mic. Vedem asta peste tot în lumea euroatlantică de la Brexit încoace: valorile urbanului mare și cele ale ruralului și ale urbanului mic sunt în conflict deschis, ba chiar într-un conflict care riscă să devină exploziv.

Iar asta arată că actuala formulă a democrației liberale nu mai poate asigura pacea socială, adică un nivel minimal de consens care să permită societății să funcționeze ca un întreg. Cu alte cuvinte, democrația liberală, în formula ei curentă, a murit. Așa încât ne revine sarcina s-o reinventăm.

Va trebui să inventăm instituții noi, sau cel puțin să regândim radical instituții deja existente. Acest lucru a început deja să se întâmple. Avem deja instituții cu totul noi sau cel puțin reinterpretări radicale ale unor instituții vechi, doar că nu ne uităm cu atenție la ele și nu le percepem încă valoarea de model.

O astfel de instituție este senatul Uniunii Europene.

Parlamentul UE este unul bicameral, doar că numele celor două camere ale lui generează confuzie. Camera lui inferioară – camera deputaților, cum ar veni – e numită parlament („Parlamentul European”), ceea ce produce impresia falsă că Uniunea ar avea un parlament monocameral (ca Grecia, de exemplu).

Impresia, cum am zis, e falsă. Parlamentul UE are și o cameră superioară – un senat, cum ar veni – numit în mod înșelător consiliu („Consiliul Uniunii Europene”). În consiliu, pe chestiuni fundamentale (politică externă și de securitate, extindere, bugetul Uniunii șamd) deciziile se iau în unanimitate, deci prin negociere până se ajunge la consens.

Și aici lucrurile devin interesante – fiindcă, dacă combinăm unele atribuții și proceduri ale Consiliului UE (senatul Uniunii) cu atribuții și proceduri ale Consiliului European (organismal politic suprem al Uniunii, format din șefii de stat sau de guvern ale statelor membre, un fel de președinte colectiv al ei), putem imagina un senat postsistem.

Un astfel de senat are două caracteristici:

– este format din președinții/guvernatorii/etc. principalelor regiuni administrative subnaționale (pe modelul Consiliului European) și

– ia decizii prin consens (pe modelul Consiliului European dar și, în chestiuni fundamentale, al Consiliului UE).

De exemplu, în SUA un astfel de senat ar fi format din guvernatorii statelor; în România, din președinții consiliilor județene.

Un astfel de senat ar asigura reprezentarea fiecărei regiuni administrative prin cel mai înalt reprezentant politic al ei – și, în același timp, ar asigura o (re)distribuție a resurselor bugetare care să nu genereze decalaje dramatice între regiuni. Pentru că fiecare senator ar avea drept de veto – și, chiar dacă nu l-ar folosi niciodată, simplul fapt că are acest drept generează o dinamică diferită de cea care se formează într-un sistem majoritarist.

România a beneficiat de ritmul accelerat de dezvoltare din ultimii 20 de ani tocmai fiindcă reprezentanții ei au drept de veto în Consiliul UE (pe chestiunile fundamentale) și în Consiliul European.

Dacă președinția UE (Consiliul European) și senatul Uniunii (Consiliul UE) ar fi fost construite pe modelul 100% majoritarist al camerei inferioare (Parlamentul European), România, Bulgaria, Croația șamd ar fi fost complet ignorate. Grosul resurselor ar fi mers către economiile mari și puternice (Germania, Franța, Italia etc.), fiindcă statele mari/puternice/bogate au resurse de a construi majorități favorabile lor.

Într-un sistem 100% majoritarist, România nu s-ar fi dezvoltat niciodată așa cum a făcut-o din 2007 încoace.

Sigur, evident, dreptul de veto poate fi folosit în moduri abuzive, cum a procedat de exemplu Ungaria din 2022 încoace. Dar soluția la abuzul de drept nu e niciodată anularea dreptului (și nici măcar restrângerea lui). Plus că și majoritatea poate fi la rândul ei folosită abuziv. Abuzul de drept poate fi combătut simplu prin soluții pe care le avem la îndemână de o grămadî de vreme.

Venind la nivel national, să ne imaginăm că președintele consiliului județean Vaslui sau Teleorman ar fi senator și ar avea drept de veto. Cu un astfel de senat deliberativ (sau consensual, dacă preferați), gravele disparități de dezvoltare pe care le vedem acum între diferitele județe ar fi imposibile (nu că nu ar exista disparități, ci că ele nu ar putea niciodată să ajungă la nivelul înfricoșător de azi).

Și cu asta ajung la miza întregii povești. Sistemul parlamentar majoritarist specific actualelor democrații liberale a deveni profund diviziv, fiindcă majoritățile au ajuns să fie unele de tip imperial, prin care regiunile bogate (în principal marile orașe) ajung să extragă resurse aproape exclusiv în favoarea lor.

Ăsta e motivul pentru care clivajul politic principal a devenit cel dintre urbanul mare și rural plus urbanul mic. Și pentru care resentimentul ruralului și al urbanului mic față de urbanul mare a ajuns la cota de avarie. Democrația liberală în formula ei de după războiul rece a transformat vechile majorități incluzive (în sens atât social cât și geografic) în majorități imperiale.

Din punct de vedere formal avem în continuare majorități parlamentare, dar substanța lor a devenit una de tip imperial-extractiv: sunt majorități cumpărate de orașe/regiuni bogate prin mită sau șantaj.

Așa încât, cum am mai spus, sistemul însuși a devenit principala sursă de instabilitate socială și politică.

Soluția stă în schimbarea/reformarea/reinventarea radicală a sistemului – bunăoară prin reforma senatului și transformarea lui într-unul deliberativ de tipul celui descris aici.