Am scris zilele trecute despre asta, dar într-un format mai degrabă telegrafic, așa încât, dacă nu ești pasionat de istoria ideilor politice și de filosofie politică, s-ar putea ca textul ăla să pară mai degrabă obscur. Prin urmare, încerc să explic aici.

Iar ca să explic, trebuie să pornesc din evul mediu. În evul mediu, filosofii de atunci știau și de democrație și de ordinea republicană. Nu doar din cărți, ci pentru că erau contemporani cu orașe-stat precum Veneția și Florența.

Doar că ei credeau, pe urmele lui Aristotel, că democrația e un regim politic inerent instabil, care foarte repede decade, aproape de la sine, fie în haos, fie în tiranie. Sigur că regimul politic al orașelor-stat era stabil și că el era cel al unei republici democratice, în care cetățenii aveau drept de vot. Ba chiar toate orașele statelor feudale erau concepute, prin privilegiu regal, ca niște republici democratice.

Dar, spuneau medievalii, asta e posibil doar pentru orașe, adică pentru teritorii destul de mici și cu un număr relativ mic de cetățeni (nu de locuitori, ci de cetățeni). Sistemul ăsta, susțineau ei, nu putea fi replicat la nivelul unui stat medieval, cu o populație totală și cu o suprafață totală mult mai mare decât cea a unui oraș.

Potrivit ortodoxiei politice medievale, la nivelul unui stat de dimensiunile Franței, Spaniei, Angliei șamd nu putea funcționa decât un regim mixt, o combinație între monarhie, aristocrație și democrație, fiindcă doar amestecul ăsta putea, din punctul de vedere al gânditorilor medievali, să asigure stabilitatea statului și a regimului politic.

Teza că democrația e un regim politic inerent instabil și deci impropriu pentru organizarea statelor care sunt mai mari decât un oraș e teza politică centrală a lumii medievale.

Ei bine, exact teza asta a fost contestată de iluminiști – și, sub influența lor, de revoluționarii americani și francezi. Formarea republicii americane în 1776 și a republicii franceze în 1789 demonstra întregii lumi că republica democratică e un regim politic perfect funcțional și stabil inclusiv la nivelul unor state de mari dimensiuni, nu doar la nivelul orașelor.

Cele două revoluții luate împreună formează ceea ce numim „revoluția politică a modernității” fiindcă, sub influența lor, statele încep să-și schimbe regimul politic dintr-unul monarhico-aristocratico-popular bazat pe o rețea complicată de privilegii și obligații într-unul republican bazat pe ideea că toți cetățenii unui stat sunt egali între ei.

Astăzi toate statele lumii sunt republici, chiar și cele care încă au în fruntea lor un monarh, fiindcă și ele operează cu teza că națiunea este compusă din cetățeni egali în drepturi care se ocupă împreună de treburile publice – iar asta e o teză fundamental republicană.

Dar totul a început cu iluminismul și, în termeni practici, cu revoluțiile americană și franceză care stau la baza lumii politice moderne, formată din state naționale.

Însă atât iluminiștii cât și urmașii lor (în principal romanticii) credeau ceva înrudit cu teza medievală standard pe care o combătuseră cu succes – anume că, pentru a avea stabilitate, ordinea republicană are nevoie de un cadru comun: o limbă comună, o istorie comună și alte instrumente prin care cetățenii ajung să se considere membri ai aceleiași națiuni.

Așa că oamenii de stat republicani se pun pe construit națiunea. Apar discipline noi, precum „istoria națională” și „literatura națională” printre altele, ale căror teze și canoane sunt distribuite prin intermediul sistemului de educație și prin presă, dar și prin oratoria parlamentară, astfel încât persoane complet diferite între ele, din colțuri complet diferite ale unei țări, să ajungă să se considere parte a aceleiași națiuni.

Asta pentru că națiunea în sensul modern al termenului (o comunitate de egali înzestrați cu aceleași drepturi) nu există ca realitate fizică, așa cum există perele sau munții – ci este o construcție 100% culturală produsă oarecum de sus în jos (prin intermediul disciplinelor menționate mai devreme și prin crearea unor ritualuri). Adică națiunile există cam în același fel în care există și religiile, de exemplu: ca un set de credințe, de practici și de ritualuri comune, repetate de suficient de multe ori (preferabil în aceeași limbă) până ajungi să formezi un soi de comunitate cultural-afectivă („toți suntem români”, „toți suntem spanioli”, „toți suntem americani” etc.).

Fiindcă în absența acestui cadru comun de credințe, de practici și de ritualuri, republicile în general și republicile democratice în particular ar fi inerent instabile. Asta credeau filosofii iluminiști de la Adam Ferguson la Kant și tot asta credeau filosofii romantici care le-au urmat. (Cum am spus, teza asta nu e identică, dar e înrudită cu teza aristotelico-medievală).

De-asta numim secolul al XIX-lea „secolul națiunilor”, pentru că atunci ia amploare procesul de creare a națiunilor moderne, prin apariția „culturii naționale”, a „istoriei naționale” șamd – și, evident, prin războaie (care ajută și ele la formarea sentimentului național).

Și tot de-asta, până la apariția naționalismului de extremă dreaptă din secolul al XX-lea, am avut, în secolul al XIX-lea, un nationalism liberal menit să edifice cadrul în interiorul căruia să poată funcționa stabil un regim republican și democratic.

Bun, și acum vine Uniunea Europeană, a cărei construcție neagă explicit obligativitatea cadrului comun (teza iluministă). Adică așa cum iluminismul nega teza medievală a cantității, potrivit căreia nu poți avea republici democratice pe teritorii prea mari și care cuprind o populație numeroasă, semnificativ mai mare decât cea a unui oraș, Uniunea Europeană neagă teza iluministă a cadrului comun.

Uniunea Europeană își propune să fie și să funcționeze ca o entitate cu regim republican și democratic care cuprinde națiuni diferite, limbi diferite, istorii diferite, culturi diferite – deci fără cadrul comun cerut de iluminiști.

Iar asta reprezintă o revoluție politică de anvergura celei iluministe (care s-a exprimat în termeni practici prin revoluțiile americană și franceză) – ba chiar de o anvergură încă și mai mare.

Noi ne uităm la Uniunea Europeană din perspective care sunt valoroase, desigur, dar foarte mărunte, fără să înțelegem șocul global generat de apariția ei. Noi vorbim de libertatea de circulație și de ședere, de contribuția la creșterea economică, de întărirea unor garanții ale drepturilor noastre șamd.

Însă din afara Uniunii anvergura și miza revoluționară a proiectului se văd mult mai clar.

Astăzi trăim într-o lume gândită inițial de iluminiști ca proiect anti-medieval, o lume a statelor naționale organizate ca republici (dintre care destule sunt și democratice, mai ales în Europa și în Americi).

Lumea asta e controlată de acele state naționale care au un teritoriu mare, o populație numeroasă (astfel încât piața internă să genereze, sau cel puțin să aibă potențialul de a genera creștere economică uriașă prin simpla mărime a pieței interne) și care controlează sau pot ajunge să controleze rutele comerciale internaționale.

Vorbim evident de SUA, de China și de India – dar și de țări cu potențial relativ apropiat, chiar dacă mai mic (Brazilia, Turcia, Rusia, Egipt, Indonezia șamd).

Astfel de state se uită la Uniunea Europeană cu același șoc cu care se uitau monarhiile (post-)medievale europene la republica americană sau la revoluția franceză. Și într-un caz și în celălalt privilegiații pierd. Ele chiar înțeleg potențialul revoluționar al Uniunii.

Pentru că dacă Uniunea, ca proiect politic republican și democratic, poate funcționa și chiar se poate extinde fără cadrul comun specific statelor naționale, păstrând intactă diversitatea culturală, lingistică și istorică (deci națională) a statelor membre, atunci teza iluministă care spune că așa ceva nu se poate își pierde credibilitatea.

Și, la fel cum modelul republican american și francez a fost ulterior emulat de toate celelalte țări, ceea ce ne-a dus pe toți într-o lume cu totul nouă, a republicilor naționale, modelul post-iluminist al Uniunii Europene va fi cu certitudine emulat și în Africa subsahariană, și în America de Sud, și în Asia de sud-est sau în Asia centrală șamd – și vom ajunge cu toții într-o lume cu totul nouă în care marile state naționale de azi își vor pierde poziția privilegiată (sau vor ajunge chiar absorbite în astfel de entități de tip nou).

Adică vom ajunge să trăim într-o lume nu a imperiilor, nu a statelor naționale postimperiale, ci a unor republici democratice constituite din state naționale distincte. Iar acest nou tip de entitate politică va fi cel puțin la fel de stabil ca actualele republici naționale.

Exact în asta constă potențialul revoluționar al Uniunii Europene: în potențialul de a crea o lume politică/o ordine politică globală nemaivăzută până acum.

În încheiere aș vrea să nu uităm că Uniunea este o creație (foarte) recentă. Ea s-a format ca Uniune Europeană fie în 1992 (cu Tratatul de la Maastricht), fie în 2007 (cu Tratatul de la Lisabona), depinde de criteriul pe care vrem să-l adoptăm.

Dacă e să alegem 2007, Uniunea ca entitate propriu-zis politică are doar 19 ani. Restul lumii se uită la noi așa cum politicienii, oamenii de stat, filosofii și poporul alfabetizat din Europa se uitau la Statele Unite în 1795: ca la o noutate absolută (singura republică într-o lume a regatelor), care cumva te fascinează (sau dimpotrivă, te sperie), dar despre care nu poți încă spune mare lucru.

Dar chiar și așa, dacă ești în afara ei potențialul revoluționar al proiectului nu are cum să-ți scape, chiar dacă noi, dinăuntru, poate nu-l percepem încă.