În 1453 cade Constantinopolul. Vechile rute comerciale dinspre Orient ajung să fie controlate acum de către otomani – iar asta pune regatele din vestul Europei într-o situație de dependență strategică față de o putere militară energică, ostilă și expansionistă.

Pentru a evita dependența, regatele vestice încep explorarea și ulterior exploatarea de noi rute comerciale aflate dincolo de influența otomană.

Aproape imediat după descoperirea acestor noi rute apare o activitate încă și mai lucrativă decât comerțul cu mirodeniile din teritoriile nou descoperite: comerțul cu sclavi. În noile lumi se dezvoltă economia de plantație.

Bogăția începe să curgă în Vest în ritmuri fără precedent. Portugalia, Spania, Franța, Olanda și Anglia devin imperii maritime (de fapt, imperii atlantice).

Vechea lume mediteraneană începe să apună (fiindcă își pierde caracterul strategic), fiind înlocuită cu lumea atlantică. Proximitatea geografică față de Atlantic ajunge să prezică nivelul de bogăție la care poți avea acces.

În noile imperii atlantice structura puterii se schimbă și ea. Burghezii (comercianții, proprietarii de corăbii, bancherii șamd) devin mai bogați decât aristocrații/latifundiarii. Vechea ordine feudală din Vest, produsă de franci și de gali, începe să dispară, fiind înlocuită de ordinea modernă. Burghezii ajung să se impună în fața aristocraților.

Atlanticul devine centrul strategic al lumii. Și când, după jumătatea secolului al XIX-lea, America devine cea mai bogată economie a lumii atlantice, e deja limpede cine va ajunge să conducă lumea.

Bogăția curge acum dinspre Vest spre Est, invers decât în vechea lume mediteraneană.

Spre cinstea lor, venețienii (ultima mare putere maritimă mediteraneană) au înțeles foarte repede ce se întâmplă, încotro se va îndrepta lumea și cum lumea mediteraneană e în pericol de moarte. Așa încât au încercat să ia măsuri: au negociat cu mamelucii din Egipt construirea unui canal între Mediterană și Marea Roșie care să creeze o rută comercială alternativă la cele atlantice și controlată de mediteraneeni.

Din păcate însă Egiptul a fost cucerit de otomani și toate planurile au căzut. Declinul lumii mediteraneene a devenit inevitabil. După Bizanț, Veneția a murit și ea.

Dar nu degeaba. După căderea Constantinopolelui, o parte din elitele bizantine s-au refugiat în Veneția (cu care oricum aveau legături puternice, bizantinii și venețienii controlând împreună jumătatea estică a Mediteranei). Iar acești refugiați au contribuit decisiv la recuperarea memoriei civilizației greco-romane pe care feudalismul occidental o pierduse.

Noile elite burgheze ale noilor imperii atlantice în curs de formare aveau nevoie de asta pentru a creea o ideologie alternativă la cea produsă de creștinismul feudal. Așa au apărut Renașterea – și, ulterior, Iluminismul. Și cu asta noua lume atlantică a avut tot ce-i trebuie pentru a înlocui lumea mediteraneană și a deveni centrul lumii.

Acum, firește, toți bogații din toate timpurile s-au crezut (inevitabil?) plini de virtuți și de merite. Lumea atlantică nu face excepție: ea și-a petrecut ultimele 200 de ani explicând tuturor cât de superbă, de bună și de virtuoasă e ea – și cât de proști, înapoiați și barbari sunt ceilalți. Cum tocmai virtuțile ei au dus-o acolo unde e și cum viciile i-au împiedicat și îi împiedică pe toți ceilalți să fie ca ea.

Dar noi știm că lucrurile astea nu sunt tocmai adevărate. Sau măcar începem să știm. Căderea imperiului roman de răsărit și cucerirea Egiptului de către otomani au transformat Atlanticul de Nord în centru al lumii – și proximitatea față de Atlantic a decis restul.

Geografie și întâmplări (accidente?) istorice: la asta se rezumă totul. Asta vedem și acum, când Atlanticul începe să aibă soarta Mediteranei și Oceanul Indian se pregătește să devină noul centru al lumii. Dar despre toate astea într-o postare viitoare.