Zilele trecute l-am revăzut pe Garry Kasparov. La 22 de ani era cel mai tânăr campion mondial la șah din istorie. Avea bani, glorie, lumea la picioare. Putea să-și trăiască liniștit viața de mare campion: autografe, conferințe, sponsorizări, ovații până la bătrânețe.

A ales altceva. A ales să spună adevărul despre Putin când nimeni nu îndrăznea. A ales exilul. A ales amenințările cu moartea. A ales să-și piardă țara, ca să nu-și piardă coloana vertebrală. I-am spus-o direct: „Puteați să nu spuneți nimic. Aveați totul. De ce nu ați tăcut?” Răspunsul lui a venit instant: „pentru că viața e despre alegerile grele, dar corecte”.

Am vorbit mai multe. Despre AI și cartea lui. Despre China, Rusia, Ucraina. Și despre România. Despre potențialul nostru, pe care noi înșine refuzăm să-l vedem. Despre fereastra pe care o avem acum și care, dacă o ratăm, nu se mai deschide.

Am plecat de la întâlnirea cu acest mare campion cu convingerea că are dreptate. Cei care aleg să tacă nu schimbă nimic. Niciodată. Nicăieri.

România are nevoie de oameni care fac ceea ce trebuie, mai ales atunci când e greu, chiar și atunci când nu îi vede nimeni. Asta înseamnă leadership.