Pentru mult timp, titlurile au avut greutate simbolică. Nu spuneau doar ce faci, ci unde te afli într-un sistem de responsabilitate.

Mi se pare că astăzi, pe LinkedIn, ele par să fi devenit mai degrabă etichete de poziționare, nu de asumare. Forme de semnalizare socială sau răspunsuri rapide la o piață în continuă mișcare.

Chiar și încercările de a fi diferit – remember „Visionary…”, „Evangelist…”, „Ninja…” – sună bine, poți zice că se citesc ușor. Dar rămân rareori ancore. Îmi și imaginez: „Ce ai fost tu, bunicule? Am fost Distribution Ninja, dragă nepoate!”

Deci problema nu e lipsa creativității ci mai degrabă lipsa de adâncime. De înțeles. De „meaning” cum am zice în limbaj corporate.

Pentru mine, majoritatea titlurilor de azi nu spun nici ce decizii îți asumi, nici ce schimbi efectiv, nici ce rămâne diferit după tine. Sunt cumva optimizate pentru vizibilitate, nu pentru responsabilitate.

Ca peisajul să fie complet, pentru mulți – culmea!, goana e după aceste titluri și nu după ce ar trebui să însemne ele.

Ce s-a pierdut pe drum? Păi, tocmai acea simplitate a impactului descriptivului. Croitor: nu trebuie să explici ce e, dar nici nu poți să îți spui așa dacă nu ești că te elimină piața. Ori acum observ că funcțiile au devenit mai pompoase, limbajul mai grandios iar identitatea profesională mai fragilă.

Nu pentru că oamenii nu fac lucruri reale.
Ci pentru că nu mai avem un limbaj care să lege munca de sens.

Voi cum vedeți asta? (știu, greu de întrebat asta tocmai aici pe LinkedIn dar chiar sunt curios)