În ultimele săptămâni, pe măsură ce se discută despre formarea unui nou guvern, am văzut reapărând o idee care pare să genereze mult entuziasm: un Viceprim-ministru pentru reforma administrației și digitalizare.

Este o propunere care, la prima vedere, pare greu de contestat. Cine nu și-ar dori o administrație mai bună? Cine nu și-ar dori servicii publice mai simple, mai rapide și mai eficiente? Cine nu și-ar dori ca digitalizarea să accelereze în sfârșit?

Și totuși, de fiecare dată când aud formularea aceasta, simt că ceva nu este în regulă. Nu pentru că administrația nu ar avea nevoie de schimbare, ci pentru că, dimpotrivă, am impresia că, din nou, ne concentrăm mai mult pe etichetele schimbării decât pe natura ei.

Poate că este și o deformare profesională. Am petrecut suficient timp în administrație, în jurul ei și lucrând cu ea încât să fi devenit suspicios atunci când aud cuvinte mari – Reformă, Revoluție, Transformare, Resetare (le scriu intenționat cu litere mari).

Toate sună extraordinar în discursuri, mult mai puțin extraordinar în practică.

De fapt, dacă mă uit în urmă la ultimele două decenii, am impresia că una dintre cele mai sigure căi de a nu face reformă este să îi spui reformă. Pentru că în momentul în care folosești acest cuvânt, conversația se mută aproape inevitabil către structuri, organigrame, reduceri de costuri, mutări de competențe și reorganizări. Începem să desenăm cutii și să mutăm săgeți între ele, ca și cum problema principală a statului ar fi forma organigramei sale.

Poate că de aici vine și rezerva mea față de ideea unui Viceprim-ministru pentru reformă administrativă și digitalizare. Nu pentru că nu ar fi nevoie de coordonare, ci pentru că nici reforma și nici digitalizarea nu sunt obiective în sine, sunt mijloace. Iar atunci când transformi mijlocul în scop riști să pierzi exact ceea ce încercai să obții.

Digitalizarea nu este o destinație. Este doar una dintre căile prin care o administrație poate deveni mai bună. La fel cum reorganizarea nu este dezvoltare. După cum nici reducerea costurilor nu este automat eficiență.

Poți avea o administrație mai mică și mai slabă în același timp, poți avea servicii complet digitalizate care continuă să fie absurde și poți avea instituții eficiente pe hârtie și complet nefuncționale pentru cetățean.

Problema este că de prea mult timp privim administrația publică aproape exclusiv prin lentila birocrației și vorbim despre ea ca despre o povară, ca despre un cost, ca despre un aparat supradimensionat care consumă resurse și produce prea puțină valoare.

Și, desigur, există motive pentru care această percepție s-a format. Există multe exemple de ineficiență, există instituții care funcționează prost, există privilegii care nu mai pot fi apărate, există cazuri de corupție care au afectat grav încrederea publică – toate acestea sunt reale.

Dar la fel de real este și faptul că administrația înseamnă mult mai mult decât suma acestor exemple.

De fiecare dată când discutăm despre numărul de angajați din sectorul public, de exemplu, observ cât de selectivă devine conversația. Folosim cifre globale atunci când vrem să demonstrăm că sunt prea mulți oameni în sistem. Apoi descoperim brusc (și uneori în aceeași conversație) că nu avem suficienți medici, suficienți profesori, suficienți asistenți sociali sau suficienți specialiști în domenii critice. La fel, vorbim despre costul administrației, dar mult mai rar despre valoarea pe care aceasta o produce.

Iar aici cred că se află una dintre cele mai importante confuzii. Menirea administrației publice nu este să fie ieftină. Menirea ei este să producă încredere, să producă siguranță, să producă predictibilitate. Și peste acestea, să facă posibilă funcționarea unei societăți complexe.

Nu ne întrebăm cât costă armata doar pentru a decide dacă este eficientă. Nu ne întrebăm cât costă școala doar pentru a calcula un raport contabil. Știm intuitiv că există instituții a căror valoare depășește costul lor direct. Știm intuitiv că ne-ar costa infinit mai mult lipsa lor.

Mai mult decât atât, există o legătură profundă între dezvoltarea economică a unei țări și calitatea administrației sale publice. Nu este o observație ideologică. Este una dintre concluziile recurente ale cercetărilor privind dezvoltarea economică și instituțională – țările cu administrații capabile tind să fie țări prospere iar țările cu administrații slabe tind să transforme inclusiv oportunitățile economice în frustrări colective. Las aici și aici două exemple de studii foarte bune.

Pentru că administrația este infrastructura invizibilă a dezvoltării.
Fără ea nu există autostrăzi, indiferent câte promisiuni electorale sunt făcute, nu există spitale funcționale, nu există școli moderne, nu există investiții publice transformate în realitate. Există doar intenții.

Și poate tocmai de aceea mă deranjează atât de mult felul în care vorbim despre oamenii care lucrează în administrație. De ani de zile, discursul public pare să oscileze între ironie și dispreț. Funcționarul public a devenit personajul preferat al frustrărilor noastre colective. Este leneș, incompetent, dezinteresat, corupt și incapabil de schimbare. Uneori aproape că ai impresia că acesta este singurul portret permis.

Iar dacă petreci suficient timp repetând o poveste, începi să uiți că există și alte povești. Poveștile oamenilor care au rămas în sistem din convingere, ale celor care au ales serviciul public nu pentru privilegii, ci din convingere, ale celor care încearcă să rezolve probleme în fiecare zi, în ciuda procedurilor, în ciuda constrângerilor și uneori în ciuda propriilor organizații.

Nu sunt romantizări. Sunt oameni reali pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor. Și cred că una dintre marile greșeli ale ultimelor decenii a fost că le-am retras treptat demnitatea.

Iar dacă există un punct de plecare pentru transformarea administrației românești, cred că acesta nu este o nouă reorganizare și nici o nouă reformă cu nume spectaculos. Cred că punctul de plecare este reconstruirea unui pact între societate și administrație. Un pact bazat pe încredere, respect și responsabilitate.

Societatea are dreptul să ceară servicii publice mai bune, administrația are obligația să le ofere, fără îndoială.

Dar pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie să renunțăm la ideea că progresul apare doar prin demolare.

Trebuie să acceptăm că progresul apare prin construcție, prin acumulare iar, uneori, prin schimbări atât de mici încât aproape nu le observi atunci când se întâmplă dar care, privite după zece ani, schimbă complet direcția unui sistem.

Și atunci poate avem nevoie de un Viceprim-ministru pentru evoluția statului.

Iar digitalizarea, atunci când va veni, nu va fi scopul acestei schimbări. Va fi doar una dintre uneltele prin care administrația evoluează. Iar cei care își doresc cel mai mult să scape de birocrație sunt, de multe ori, chiar oamenii din administrație.

Poate că acesta este și motivul pentru care nu cred în revoluții – revoluțiile au nevoie de vinovați, evoluțiile au nevoie de oameni. Poate de aici tentația revoluției – pare simplă, rapidă. Evoluția necesită timp și încredere.

De aceea nu cred în revoluții administrative. Cred în evoluții.
Unele naturale. Altele inevitabile. Altele forțate de realitate. Dar evoluții.

Cred în schimbări de sistem. În schimbări aparent mici care produc transformări mari și cred că marile transformări apar atunci când schimbi direcția, nu când schimbi decorul.

Antoine de Saint-Exupéry spunea: „Dacă vrei să construiești o corabie, nu aduna oamenii să taie lemne și să împartă sarcini. Învață-i mai întâi să tânjească după marea nesfârșită.”

Poate că aceasta este adevărata noastră provocare: să facem ca administrația publică să își dorească viitorul.

Iar dacă vom reuși asta, evoluția va urma. Cum spuneam, naturală uneori, Inevitabilă alteori, forțată atunci când este nevoie.

Dar o evoluție reală.

Vrem? Avem răbdare?