Afirmația din titlu nu se bazează pe statistici, dar cred că, atunci când ați citit-o, reacția imediată v-a fost “da, așa e!”, iar asta poate fi o dovadă mai puternică decât orice numărătoare.

O vedem zi de zi, și nu doar în mânia care se acumulează, ci mai ales în evidenta îndepărtare de realitate: oameni care observă un lucru simplu și care apoi deraiază de la semnificația sa limpede.

Oameni cu care nu te mai poți înțelege, oameni a căror ficțiune proprie devine tangentă la realitate sau oameni rupți între ne-iertare și ne-răzbunare.

Și tot acest fenomen ține de metafore. Mai precis, de lipsa lor.

Știu că pare neașteptat ceea ce spun aici și, de aceea, voi încerca să reconstitui cum am ajuns la această concluzie.

Mai întâi a fost trecerea omenirii de la o “alimentație” bazată mai ales pe text la una bazată mai ales pe imagine.

Iar asta a dus la ceea ce aș numi – restrângerea spațiului metaforic din mințile noastre.

Diferența majoră dintre citirea unui text și uitarea la imagini, pe un ecran, este că una stimulează imaginația, iar cealaltă livrează direct soluția.

Pe scurt, imaginea de pe ecran e inamicul imaginației: cu cât te expui mai mult acestui tip de cunoaștere, cu atât îți exersezi mai puțin capacitatea de a gândi stratificat, de a construi tu interpretări, asocieri sau continuări.

Când citești, ceea ce se întâmplă în minte, printre altele, este că se creează spații de contact între concepte, adică sporește capacitatea de metaforizare, mirarea în fața lumii, minunarea.

Când te informezi aproape exclusiv din imagini, potențialul de legături surprinzătoare între noțiuni rămâne latent.

Și asta, încă o dată, din cauză că imaginile îți furnizează direct reprezentările cu care vei opera ulterior, fără a-ți mai lăsa marjă pentru imaginație. (De aceea cinemaul și televiziunea au fost cele mai puternice mijloace de propagandă.)

Dar ceea ce am descris mai sus a fost doar prima fază a procesului care ne interesează. Pe această “bază” a venit și s-a instaurat inteligența artificială, cu toată producția sa nestăvilită de imagini lipsite de referențial.

Le știți cu toții: chipuri de oameni inexistenți, clone care aduc cu originalul sau reconstrucții falsificate ale unor momente istorice.

Tehnica prin care AI produce astfel de simulacre se numește Generative Adversarial Networks (GANs) și implică două rețele neuronale digitale care se concurează: una, denumită Falsificator, creează o imagine “cât mai reală” pe baza unui set de date, iar cealaltă, denumită Discriminator (sau Critic), compară rezultatul cu imagini autentice și îi tot “dă note”.

Falsificatorul e obligat să-și tot rafineze creația până când Criticul nu o mai poate deosebi de ceva real. (Imaginați-vă că cele două părți schimbă miliarde de replici în acest proces.)

Ce efect are expunerea constantă la asemenea producții?

Cred că, așa cum înlocuirea textului cu imaginea chircește spațiile metaforice din mințile noastre, tot astfel bombardamentul cu simulacre generate de AI duce, mai departe, la resorbirea posibilelor conexiuni din interiorul acelor spații.

Adică prima fază a determinat restrângerea teritoriului de minunare, iar a doua fază tinde să îl videze. (…)

***

Mai sus e prima parte a unui text pe care l-am scris pentru ediția din luna mai a revistei Apostrof. Link, în comentarii.