În 2015 România îndeplinea criteriile nominale de convergență (criteriile de la Maastricht) pentru adoptarea euro.

La acea dată bifam toate cele patru condiții principale:

Inflația – era în limitele cerute

Deficitul bugetar – sub pragul de 3% din PIB

Datoria publică – mult sub limita de 60% din PIB

Stabilitatea cursului de schimb – relativ stabil.

Nu eram încă parte din mecanismul ERM II.

Explicația acestui ultim fapt îmi e neclară:se știa cu mai mulți ani înainte că ne apropiem de situația favorabilă aderării la eurozonă.

Ne-am sesizat din oficiu:în 2016 am avut o conversație la Club România pe această temă și pe baza acesteia am purtat o discuție cu președintele Iohannis și echipa economică de la Cotroceni.

Urma să elaborăm un Caiet Documentar cu o garnitură transpartinică de specialiști: “Pactul pentru Euro”.

Ne apucasem de lucru. S-a “întâmplat” însă un mic amănunt straniu.

Dezbaterea publică a fost orientată de la îndeplinirea “criteriilor nominale” către niște așa numite “criterii reale” de convergență.

Un fel de a-ți ridica singur bariere în drum.

Suportul pentru proiectul nostru editorial s-a sleit încet și voința politică s-a topit și ea.

Mi s-a explicat din mai multe surse că “informal” nici BCE, nici majoritatea statelor nu susțineau de facto aderarea.

Fără șansa unui consens larg demersul părea inutil.

Avem o primă formă a lucrării care evident trebuie upgradată.

Intenționam să reluăm proiectul la anul.

Contextul este acum mai nefericit: am ieșit și din criteriile nominale.Totuși,rămâne în mod clar un obiectiv de țară.

Nu mă bucură că ideea s-a relansat în acest climat politic care poate polariza în negativ demersul.

Pe de altă parte, am speranța că după ce emoțiile se vor diminua “Pactul pentru Euro” trebuie produs și implementat.Cu TOATE forțele politice la masă.

Cu modelul consensului pe OCDE proaspăt în minte sau cu mai vechiul Consens Snagov.