Trăim un „anotimp istoric” destul de dubios, după cum mi-a spus un prieten zilele astea. Știrea e că Banca Angliei a decis să elimine personalități ale istoriei și culturii precum fostul premier Winston Churchill, matematicianul Alan Turing și scriitoarea Jane Austen de pe bancnotele britanice, după ce o cercetare de piață a concluzionat că aceste figuri istorice sunt „dezbinătoare” și „elitiste”.

Ele vor fi înlocuite cu cu animale sălbatice și insecte din fauna locală, scrie ziarul britanic The Telegraph, care mai spune că un studiu de piață realizat de firma Savanta în octombrie 2025 pentru oficialii băncii centrale a Angliei a concluzionat că astfel de portrete de personalități prezintă „o viziune învechită asupra Regatului Unit, care prezintă un risc prea mare de antagonizare și controverse”.

Sociologii au stabilit că figuri precum cea a lui Churchill, Alan Turing și Jane Austen sunt „controversate și nu mai sunt reprezentative pentru diversitatea culturală și naturală a Regatului Unit”.

Ei bine, știrea asta spune multe despre felul în care unele societăți occidentale au ajuns să se raporteze la propria memorie. Greșit, după părerea mea.

Evident, faptul că Marea Britanie vrea să pună animale sălbatice și insecte din fauna locală pe bancnote nu cred că e o problemă, căci nu e nimic greșit ca o țară să-și celebreze natura și biodiversitatea.

Cred însă că E O MARE PROBLEMĂ atunci când această schimbare vine la pachet cu ideea că oamenii care au marcat istoria sunt prea complicați, prea controversați, prea „elitiști” sau prea riscanți pentru a mai fi păstrați ca repere publice.

Eu am avut norocul să îmi fie explicată istoria cu pasiune. Așa m-am îndrăgostit de ideea de a căuta să înțeleg trecutul cu toată dimensiunea lui. Pasiunea m-a așezat la centru și de acolo am învățat să mă uit obiectiv la evenimente și personalitățile care au marcat istoria.

Numai că modul ăsta de a te uita la istorie devine din ce în ce mai rar. În 2026 există diverse canale de propagandă sau secte sociale care îndeamnă oamenii să se uite la istorie ca la un formular de conformitate morală în acord cu valorile care domină trendul public.

Or Churchill transcede trendul. Măreția sa stă în complexitatea sa, nu în perfecțiunea pe care i-o cer acum unii și despre care știm că nu a existat. Fostul premier britanic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost un personaj fără umbre.

Da, a fost un aristocrat și un om cu multe reflexe imperialiste. Churchill a fost produsul unei lumi pe care astăzi o privim, pe bună dreptate, critic. Dar a fost și omul care, într-un moment în care Europa se prăbușea sub presiunea nazismului, a ținut Marea Britanie în picioare și a devenit unul din oamenii care au făcut, prin deciziile sale, să supraviețuiască democrația liberală.

Să reduci astăzi un asemenea personaj la o etichetă de tip „diviziv” sau „elitist” arată o profundă lipsă de înțelegere a istoriei. Toți cei care fac asta confundă judecata istorică cu reacția de moment, care nu ține cont de fapte, ci de emoție accentuată de algoritmii din social media.

Și nu vreau să se creadă că nu trebuie să discutăm critic despre Churchill. Firește că da, însă una este să înțelegi limitele, contradicțiile și contextul în ceea ce-l privește pe Churchill și cu totul altceva e să-l împingi simbolic în afara memoriei publice pentru că trecutul nu mai arată suficient de curat pentru sensibilitățile prezentului.

La fel ca la Churchill, cazul lui Alan Turing face toată această discuție și mai absurdă. De ce? Păi pentru că vorbim despre un om care a contribuit decisiv la efortul de război împotriva Germaniei naziste prin spargerea codurilor Enigma, într-un moment în care submarinele naziștilor sufocau aprovizionarea Aliaților în Atlantic.

După război, deși și-a pus mintea în serviciul serviciul supraviețuirii Europei libere, Turing a fost umilit de statul britanic pentru că era de o altă orientare sexuală, fiind forțat să aleagă între închisoare și castrare chimică.

Dacă și Turing a devenit azi un simbol prea problematic pentru memoria publică britanică și europeană, atunci nu mai vorbim despre sensibilități sociale, ci despre o adevărată incapacitate de a înțelege istoria.

Și pentru că Jane Austen a fost o scriitoare pe care am devorat-o când eram mic, nu am cum să nu spun că doar cei care nu au citit-o nu o înțeleg.

Probabil că sensibilii zilelor noastre confundă descrierea lumii prezentată în romanele lui Jane Austen cu ridicarea în slăvi a acelei lumi. Or Jane Austen nu face asta. Ea nu glorifică pur și simplu lumea aceea de început de secol XIX, ci o disecă. Și meritul ei e că ne-a lăsat moștenire o imagine despre cum funcționau mecanismele acelei societăți.

Cine a citit „Mansfield Park” știe că Jane Austen e ironică la adresa acelei clase de burghezi și scoate în evidență dependența economică a femeilor, presiunea căsătoriei, ridicolul snobismului și violența socială ascunsă sub bune maniere.

Așa că cine spune în 2026 că scriitoarea care a descris lumea Angliei de început de secol XIX e un personaj istoric controversat doar pentru că a scris despre acea lume e de-a dreptul ridicol.

Cred că ce face acum Banca Angliei arată cât de mult s-a radicalizat ideea de corectitudine politică. Ea nu mai are în vedere corectarea unor greșeli ale trecutului printr-o interpretare mai contextualizată, ci e acum setată de diverse rețele de propagandă în modul de a privi trecutul nu ca pe o realitate complexă, ci ca pe un spațiu care trebuie igienizat moral.

Numai că asta face ca societățile democratice să nu mai aibă capacitatea de a suporta complexitatea propriei istorii. Asta-i marea tragedie, să reducem istoria la simboluri neutre și perfect neconflictuale.

Iar cei care îndreaptă lucrurile spre direcția asta pur și simplu nu își dau seama că sunt niște sabotori. De ce? Păi pentru că o istorie așa puritană și fără oameni e o istorie fără responsabilitate, care nu are memorie și care nu mai oferă lecții reale din care să învețe generațiile viitoare.

Nu cred că putem la propriu să construim o cultură publică sănătoasă dacă primul impuls în fața trecutului e să-l epurăm de tot ce ne incomodează.

Democrația nu se apără prin uitare selectivă, ci prin înțelegere, contextualizare și asumare a greșelilor trecutului. Și azi e prezentă acea asumare în marile societăți occidentale. Însă ea începe să pălească de teama „cancel culture”.

Trecutul nu cred că trebuie privit nici cu idolatrie, dar nici însoțit de dorința de a-l uniformiza până când nu mai rămâne nimic viu din el. Trecutul trebuie privit cu maturitate și cu pixul în mână, ca să luăm notițe și să învățăm din el. Altfel trecutul ăla se poate repeta. Sau cel puțin poate rima. Și știm deja deznodământul.

Iar Churchill a mai rămas doar în manualele de istorie.