M-am uitat și eu pe imaginile cu compatrioții noștri adunați la la mitingul lui Călin Georgescu de la Alba Iulia și am început să mă întreb ce mai înseamnă, de fapt, azi, să fii patriot într-o țară prinsă între populismul toxic așa-zis suveranist care urlă pe TikTok și realitatea dură a unui stat care are nevoie de maturitate căci e capturat de o elită politică care trage mai mult doar pentru propriul interes decât pentru interesele poporului?

Răspunsul mi l-am dat tot eu. Patriotismul, prieteni, cred că nu înseamnă să-ți pictezi tricolorul pe unghii, cum a făcut Șoșoacă, nici să strigi în gura mare ca Simion ori să vorbești la microfon niște platitudini precum a făcut Georgescu.

Patriotismul nu e legat de ură colectivă ambalată în tricolor. E un efort dificil, lucid și de multe ori incomod. Mai ales când cei care se proclamă „adevărații români” sunt, de fapt, cei care otrăvesc țara cu minciuni, cu soluții false, cu o agresivitate inspirată mai mult cu propaganda rusă decât cu ceva ce ține de viitorul sănătos al României.

Ce s-a întâmplat ieri, de 1 Decembrie, la Alba Iulia a fost mai degrabă exprimarea pe față a unui naționalismul toxic. Sau mai curând a fost vorba de o formă de febră socială care i-a atins pe cei ce au aderat la cultul georgist, un cult care a reinventat ideea de „trădători” și „dușmani din interior” fix cum scrie la manualul de manipulare al lui Dughin.

Liderii acestui cult își hrănesc adepții cu frică, resentiment și dorința de a arde totul în jur în numele unei purificări imaginare. Iar pentru asta toți cei care nu aderă la cult sunt catalogați drept cetățeni „vânduți”, „globaliști” sau „anti-români”.

Naționalismul ăsta toxic funcționează exact ca o operațiune psihologică: îți promite că ești victimă și erou în același timp, fără să-ți ceară niciun efort real.

Iar toxicitatea asta avea nevoie de un incubator. Iar TikTok-ul a fost cel mai potrivit pentru rolul ăsta. Pe platforma chinezilor, cea mai opacă când vine vorba de modul în care îi funcționează algoritmii, s-a construit cea mai eficientă mașinărie de manipulare emoțională care a lovit direct societatea românească în ultimele trei decenii. Acolo, România e redusă la un shorts cu două fraze tăioase și complet false și la urlete care propagă ideea că „sistemul” e de vină pentru tot.

Practic, manipularea a fost atât de eficient construită încât oamenilor li s-au livrat exact minciunile pe care voiau să le audă. Convenabil, rapid, fără context. Iar TikTok-ul românesc s-a transformat în timp în noua tribună a soluțiilor magice și rapide, dar total false: ieșim din UE ca să nu mai fim supuși globaliștilor și să nu ne mai fure străinii, renunțăm la NATO ca să avem pace, ne „recâștigăm” independența prin izolare.

Toate ideile astea trăsnite sunt vândute în ambalajul strălucitor al unui patriotism de carton, cu cocardă în piept și tricolor.

Numai că realitatea de la firul ierbii nu poate fi cuprinsă doar într-un clip viral. România reală e complicată, greu de administrat, plină de contradicții și de lucruri care necesită muncă, disciplină, investiții, reforme, guvernanță și, mai ales, responsabilitate (atât colectivă, cât și individuală).

Aici e ruptura dintre naționalismul toxic și patriotismul lucid: naționalismul toxic se hrănește din furie, în timp ce patriotismul lucid se hrănește din responsabilitate. Patriotismul calculat înseamnă exact contrariul a ceea ce vedem în bulele radicalizate de pe internet care sunt la fel de radicale și în adunări publice: să-ți pese suficient de mult de țara ta încât s-o critici onest, cu argumente, fără să o transformi în instrument de atac împotriva altor români.

A iubi România, în 2025, nu înseamnă să strigi mai tare ce îți trece prin cap în prima secundă, când emoția e mai mare ca rațiunea. A iubi România, în 2025, înseamnă să înțelegi ce merge prost (de la apărare, la infrastructură, la educație, la economie, la digitalizare și sănătate) și să nu cauți vinovați imaginari, ci soluții reale.

Patrioții adevărați nu încearcă să divizeze societatea, încearcă să o repare. Ăsta cred că e patriotismul real. Doar că e rar și greu de dus, pentru că nu-ți promite nimic spectaculos, nu vine cu eroi salvatori la pachet și nu îți dă sentimentul că tu ești „alesul” împotriva tuturor. Îți cere să accepți că România e un organism fragil, aflat la granița unui război de agresiune și prins între ambițiile unui continent care își redefinește securitatea și economia.

Patriotismul real îți cere să înțelegi că stabilitatea nu vine din urlete sau sloganuri care îndeamnă la ură, ci din instituții puternice, din presă care explică și nu manipulează și din lideri care își asumă responsabilitatea și nu pasează vina către alții.

Miza pe mai departe, că tot suntem âncă sub efectul Zilei Naționale, e să decidem ce fel de Românie vrem să apărăm: una construită pe emoție și polarizare? Sau una construită pe critică onestă, pe responsabilitate și pe luciditatea de a nu ne minți singuri? Patriotismul adevărat nu evită adevărul doar pentru că doare. Din contră, îl pune în centru.

Iar adevărul e că statul român are o problemă de maturitate. Reforma, la noi, e un cuvânt care apasă doar pe umerii unora, nu ai tuturor. Reforma e o povară suportată aproape exclusiv de mediul privat, de angajați, de contribuabili, de oamenii vulnerabili.

În timp ce sinecurile, companiile de stat parazitare, rețelele clientelare transpartinice și zonele protejate politic rămân intacte. Asta e, dacă putem să-i spunem așa fără să se atace nimeni, schizofrenia românească: unei părți din societate i se cere disciplină, iar alteia i se oferă imunitate.

Așa arată, în realitate, un stat care nu a ajuns la maturitate. Iar România e un astfel stat, pentru că cere performanță mediului de afaceri, dar tolerează stagnarea în administrația publică centrală și locală. Cere inovare antreprenorilor, dar lucrează instituțional la nivelul anilor ’90 și cu declarația online care se depune la etajul 5. Cere sacrificii unora, dar protejează privilegiile altora. Modelul ăsta a făcut ca România să funcționeze azi în două viteze: viteza oamenilor care trag și se simt prostiți pe față și viteza șmecherilor care doar încasează.

Un stat matur nu poate exista fără o distribuție echitabilă a responsabilității. Nu poți cere patriotism contribuabililor în timp ce tu ca stat refuzi orice schimbare în zonele care blochează de ani de zile modernizarea. Nu poți cere respect pentru stat în timp ce statul nu arată respect pentru contribuabili. Nu poți cere încredere într-un sistem care protejează parazitismul și pedepsește performanța.

Patriotismul adevărat nu se poate construi pe o astfel de inechitate. Pentru că patriotismul nu e doar emoție, e mai ales un contract social bazat pe fucking încredere. Și contractul ăsta e rupt când unii duc toată greutatea schimbării, iar alții beneficiază de liniștea privilegiilor.

De aceea cred că maturitatea statului înseamnă mai ales împărțirea corectă a efortului. Înseamnă reguli aplicate tuturor, nu doar celor fără protecție politică. Înseamnă transparență, eficiență și responsabilitate, de la ministere până la ultima instituție locală.

Și dacă vrem să fim patrioți în sensul profund, nu în cel toxic de tip georgist, trebuie să avem curajul să spunem unde sistemul e strâmb, unde statul paralizează modernizarea și unde privilegiile trag România înapoi.

De ce scriu toate astea? Pentru că am avut norocul să cresc într-o familie care m-a învățat că un adevărat patriot nu se teme să spună adevărul. În schimb, cei care sunt adepții naționalismului toxic, adică ăla cultivat de Șoșoacă, Georgescu sau Simion, evită să facă asta pentru că adevărul le strică narațiunea și nu le servește la cultivarea propriilor interese, care nu sunt niciodată aceleași cu alte națiunii pe care proclamă în mod fals că o apără.