Pentru că multe se întâmplă cu o viteza extremă, nu am timp să scriu gânduri, concluzii și recomandări. Nu mai avem timp să explicăm, am învățat că singurul timp disponibil este acela necesar să urcăm în tren din mers și să maximizăm tot.

Și trec la subiect:

Se vorbește tot mai mult la Bruxelles despre cooperare europeană în apărare: joint R&D, joint procurement, consorții, supply chains, acceleratoare de inovare, instrumente financiare comune, tehnologii dual-use și integrarea IMM-urilor în lanțurile europene de valoare.

Dar întrebarea importantă pentru România este: unde suntem noi în aceste conversații?

Pentru că nu este suficient să aflăm după ce regulile au fost deja conturate, ce parteneriatele au fost deja formate și după ce prioritățile au fost deja traduse în linii de finanțare, consorții și mecanisme de acces. Trebuie să fim acolo mai devreme. Să înțelegem cum se construiește “joint”. Să știm cine decide, cine structurează, cine caută parteneri, unde se formează rețelele și cum pot ajunge companiile românești la proiecte, finanțare și parteneriate concrete.

România nu are astăzi foarte multe companii mari în industria de apărare, comparabile cu marii actori europeni. Dar are companii tehnologice care cresc. Are startupuri, IMM-uri, centre de cercetare și echipe cu expertiză relevantă în AI, cyber, comunicații critice, drone, robotică, space, sensing, logistică, infrastructură critică, advanced manufacturing și soluții dual-use.

Problema este că aceste capabilități sunt încă mult prea absente din conversațiile de la Bruxelles.

Într-un moment în care Europa își regândește industria de apărare, lanțurile de aprovizionare, finanțarea, achizițiile comune și rolul tehnologiilor emergente, absența costă. Costă vizibilitate. Costă acces la informație. Costă parteneriate. Costă poziționare. Costă oportunități.

De aceea, cred că industriile românești relevante pentru apărare, securitate și dual-use trebuie să aibă o prezență mult mai constantă la Bruxelles. Ideal, o prezență permanentă. Dacă nu permanentă, cel puțin vizite mult mai dese, structurate și orientate către obiective clare.

Trebuie să mergem acolo nu doar pentru “evenimente”, ci pentru documentare strategică, conectare, validare, înțelegerea mecanismelor și construirea de relații.

Trebuie să discutăm cu instituțiile europene, cu ecosistemul NATO, cu asociațiile industriale, cu potențiali parteneri de consorții, cu organizații de inovare, cu investitori și cu actorii care lucrează deja la noua arhitectură europeană de apărare.

Trebuie să înțelegem mai bine instrumente precum EDF, EUDIS, EDIP și SAFE. Trebuie să urmărim ce înseamnă joint procurement, cum se construiesc consorțiile, ce rol pot avea IMM-urile, ce standarde și certificări sunt necesare, cum intri în supply chain și cum poate fi validată o tehnologie dual-use pentru nevoi europene sau NATO.

Nu putem aștepta ca aceste oportunități să vină singure către România.

Dacă vrem ca firmele românești să fie integrate în lanțurile europene de apărare, trebuie să ne conectăm activ la aceste procese. Dacă vrem ca startupurile românești să intre în programe de inovare, trebuie să le ajutăm să înțeleagă limbajul, prioritățile și mecanismele de acces. Dacă vrem ca institutele de cercetare să fie parte din consorții, trebuie să le punem în dialog direct cu parteneri europeni. Dacă vrem ca România să fie mai mult decât o piață de consum pentru tehnologii de apărare, trebuie să fim prezenți acolo unde se decide cum va arăta următoarea etapă a industriei europene de apărare.

Aceasta este logica misiunii economice la Bruxelles pe care o pregătim pentru 9–11 iunie 2026, dedicată defence tech, tehnologiilor dual-use, supply chain și inovării în apărare.

Obiectivul este simplu: să fim mai prezenți, mai bine informați, mai bine conectați și mai pregătiți să transformăm capabilitățile românești în participare reală la proiecte europene, consorții, supply chains și programe de inovare.