de Iulian Chifu
Negocierea prin constrângere este o abordare nesigură. O abordare care nu aduce niciodată un acord cosimțit, în mod real, e subiect al anulărilor, revenirilor, revizuirilor. Cu atât mai mult la nivel internațional, acolo unde vicierea de consimțământ poate însemna război și pierderi de vieți omenești. Totuși în real-politik-ul pragmatic, cu iz de mercantilism egocentric, iată că vedem utilizarea propunerii imposibile ca metodă de negociere: pentru a debloca un acord greu de realizat, constrângerea, ultimatumul, propunerea imposibilă devin instrumente care, ulterior, sunt relativizate și împing spre noi deschideri și concesii care altfel nu apăreau. Negocierea în forță pe care a introdus-o Donald Trump în relațiile internaționale a văzut un astfel de episod la finalul săptămânii, deblocând încleștarea din formulele de ieșire din agresiunea militară a Rusiei în Ucraina. Cât riscă Trump, intern și extern, prin această tehnică de propunere a imposibilului, inclusiv prin alierea cu cel puternic, agresiv, revizionist, în asemenea momente, pentru a extrage concesii, dar supunând și Rusia unui pachet de constrângeri majore, urmează să vedem în perioada următoare.
