România dezbate astăzi autorizarea tranzitului aeronavelor americane pe teritoriul național prin baza aviatică de la Mihail Kogălniceanu. Un lucru care are precedent, în perioada 2002-2017 până aproape de 2021, la retragerea din Afganistan. Deci nimic nou.
Statele Unite nu trag de pe teritoriul României în Iran. Nu are nicio noimă, trebuie că distanța să fie mai mică. Și să nu treacă prin spațiul aerian al atâtor state, mai ales Turcia care, vizată de rachete iraniene, a subliniat că spațiul său aerian nu a fost utilizat pentru tururi. Deci suntem în cadrul clasic al utilizării MK pentru odihnă, alimentare, mentenanță verificare etc
Dar subiectul deschide o temă importantă pentru România că aliat NATO și partener strategic al Statelor Unite, acela al asumării, în timp de război, a unor riscuri mai importante pe timp de război.
La pace e simplu să te mândrești cu aliații și să clamezi apărarea și descurajarea. La război la distanță strategică, Irak sau Afganistan, a fost mai lejer: nu existau capabilități să ajungă în România. Sa lovească teritoriul național. Desigur, există posibilitatea marginală a unui arac terorist, dar România nu este nici țintă de valoare, nici de vizibilitate. Și nu s-a întâmplat.
Ce facem azi cu Iranul?Iranul deține tehnologie, deși la capitolul rachetelor, arsenalul său a fost distrusa in proporție de peste 90 % , că și producția internă. La drone 75%. Dar distanța este suficient de mare, peste 2000 km ai nu au adaptarea rusă din Gerbera sau din dronele ucrainene cu rază lungă. Celulele proiraniene sunt adânc înfiltrate în întreg Occidentul. Nivelul de risc e sensibil mai mare, dar pentru a ajunge în România rachetele trebuie să treacă de Israel, Turcia, Estul Mediteranei, apărarea antiaeriană NATO din regiune. Și propria apărare a României – Patriot, HIMARS , Deveselu.
Dar dacă mâine începe ceva Rusia pe Narva, în Baltică, la granița cu Finland, Suedia sau Norvegia sau în Marele Nord, în Svalbard? Atunci la activarea articolului 5 România este în război. Și trebuie să ne sprijinim aliații cum și noi ne dorim să fim apărați. Suntem pregătiți să ne asumăm că aliați în război riscuri mai mari?
Înțeleg aspirațiile de pace și cred că militarii sunt cei mai mari doritori de pace pentru că ei știu cum arată ororile războiului. Dar cred că e momentul să luptăm cu aversiunea cronică ai bolnăvicioasă de a reaoenge orice înseamnă pregătire militară de apărare și descurajare. Și asta trebuie să o facă politicienii pe tru ei în primul rând și pentru public. Doar așa putem fi aliați de încrede și să beneficiem de încredere, la rândul nostru, din partea aliaților noștri, care să ne sară în ajutor la nevoie.
