Cristian Mungiu dincolo de Cannes, este unul dintre cei mai modești, prietenoși, serioși oameni pe care ii știu. Eu am fost uimit despre cât de puțin interes pare să aibă pentru ideea de “vedetă” și cât de mult pentru ideea de sens și educație.

Ne-am vazut într-o zi de iarnă cu zloată afară și am vorbit peste o cafea la filtru despre Fjord, despre tineri, despre ZBOR, despre cum poate cultura cinematografică să se bată cu scroll-ul și cu viteza.

Mă uit cum stă Cristian Mungiu pe covorul roșu, la premieră, pe scenă, la pupitrul de discurs despre premiu. Există o stângăcie evidentă – nu e acolo pentru premiu, deși recunoașterea e măgulitoare pentru orice om. E acolo pentru un crez – filmul ca exercițiu de empatie, ca mod de a înțelege tensiuni, alegeri, moralitate, fragilitate.

Nu știu daca am fi discutat atât de mult despre el dacă nu ar fi fost acest al doilea Palme d’Or. Dar, în fond, foarte bine! Foarte de bine dacă un premiu ne face să discutăm profund, riguros, obsesiv, autentic despre ce ne face oameni.