Am aflat azi că Montpellier — un oraș de jumătate de milion de oameni — a decis să facă transportul public gratuit.

Revoluționarii. Cine suportă aceste “aroganțe”? Companiile private cu mai mult de 11 angajați. Simplu, logic, funcțional.

Normal că mi-am adus aminte de biletul de metrou bucureștean crescut de la 5 la 7 lei. O decizie îndrăzneață, vizionară chiar — mai ales că e mai scump decât în Varșovia sau Sofia, orașe pe care de obicei le invocăm doar ca să ne lăudăm că suntem la același nivel cu ele.

Belgradul, între timp, a mers în altă direcție. De la 1 ianuarie 2025, prima capitală europeană cu peste un milion de locuitori a făcut transportul complet gratuit — autobuze, tramvaie, troleibuze.

Serbia, țară care nu e membră UE și nu are acces la fondurile europene pe care noi le accesăm cu atâta… creativitate.

Deci vecinii noștri, fără Bruxelles în spate, fac gratuit și modernizează simultan. Noi, cu fonduri europene disponibile special pentru mobilitate urbană durabilă, scumpim și ne plângem că nu avem bani.

Nu e un fenomen izolat, ca să nu zică cineva că sârbii sunt o excepție exotică. Frýdek-Místek, un orășel ceh de 58.000 de suflete, face transport gratuit din 2011. Numărul pasagerilor a crescut cu 40% în doi ani. Au extins rețeaua gratuit în 18 sate din jur.

Tallin, Estonia, are transport gratuit din 2013.

Am pus aici orașe din Estul Europei ca să nu fie discuții ca ne comparăm cu Luxemburg.

Peste 50 de orașe europene au ales același drum.

Înțeleg că STB și Metrorex trec prin greutăți financiare, dar nu e vina bucureștenilor cǎ sunt cu miile angajați acolo.

Metroul se scumpește. STB se scumpește.

Motivul oficial: nu sunt bani.

La STB lucrează mai mulți oameni decât la metroul din Viena și Berlin la un loc.

La Metrorex, raportul angajați/kilometru de cale depășește orice rețea din Europa de Vest.

Dar nu sunt bani.

Nu pentru bilete mai ieftine.

Nu pentru autobuze noi.

Nu pentru aer condiționat.

Sunt, în schimb, bani pentru 47 de directori adjuncți, 12 șefi de serviciu pentru același serviciu și un departament întreg de «consilieri pe probleme de mobilitate» care nu au urcat în autobuz din 2019.

Transportul public nu e un lux comercial pe care călătorul trebuie să și-l permită — e infrastructură urbană esențială.

Scumpirile succesive lovesc exact categoriile care nu au Plan B: pensionarii, tinerii, oamenii cu venituri mici. Adică exact cei pentru care transportul public există, teoretic.

Dacă există o criză, răspunsul inteligent e reformă, eficientizare și fonduri europene de mobilitate — disponibile, neaccesate, așteptând. Nu transferul elegant al incompetenței instituționale direct în buzunarul călătorului.

Europa scade prețurile la transport ca răspuns la crize climatice și sociale.

Noi le creștem și numim asta echilibrare tarifară.