Pentru mine, marți, 5 mai, a fost mai puțin despre Ilie Bolojan și despre moțiunea care l-a trimis în interimat, și mai mult despre o valoare a României pe care istoria și memoria o țin vie și la 20 de ani după plecarea sa la ceruri. Nu știu cât timp vom vorbi despre mulți dintre efemerii oameni politici de astăzi, dar știu că Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a asigurat eternitatea prin sinonimie cu această țară.
În Aula Academiei Române, ne-am adunat profesori, studenți, colegi, monahi și monahii, înalți prelați, scriitori, admiratori sau, pur și simplu, cititori ai celei care a fost eminentul om de litere, de spirit și de construcție intelectuală Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta în ultimii ani ai vieții.
Profesorul Mircea Martin a amintit că i-a fost mai întâi student, apoi coleg de catedră, apoi a evocat momentele în care era invitat acasă la profesoara lui, cu ocazia unor sărbători religioase, în care Constantin Noica, George Uscătescu și Zoe Dumitrescu-Bușulenga vorbeau despre Ernst Junger sau Thomas Mann cu aceeași lejeritate cu care vorbește Ilie Bolojan despre Dominic Fritz.
„Retina memoriei mele a rămas impregnată de prezența ei la catedră, de talentul de a-și însufleți discursul nu atât prin gesturi, cât prin tonurile vocii. O voce de alto, puternică, aspră, virilă aproape, și repezită.
Vorbea în rafale. Nu scurte, ci lungi. Amfiteatrul își potrivea respirația după ritmul rostirii ei.
Prestația ei avea o mare capacitate de captație și de absorbție, de mobilizare intelectuală și afectivă.
O sală întreagă intra în vârtejul perorației sale, cu încredințarea că o astfel de experiență merita să fie trăită și împărtășită apoi.
Și totuși…nimic teatral. Nimic premeditat și, eventual, exersat în fața vreunei oglinzi. Nicio clipă sinceritatea expunerii nu era, nu putea fi pusă la îndoială, pentru că expunerea avea un dublu sens: de spunere și de autoexpunere….”
Am scris mai mult aici https://www.qmagazine.ro/20-de-ani-fara-ea/
