[Lung, căci nu e simplu, despre digitalizare și alți demoni]

Am fost panelist azi la Summit-ul Edge despre date, transparență și guvernare digitală.

Am vorbit mult. Dar tot n-am apucat să spun tot (dar cine apucă vreodată? Eu sigur nu). Așa că m-am gândit să las aici gândurile care mi-au rămas, pentru cine vrea să le mestece împreună cu mine. Pentru că provocarea primită înainte pe mine m-a pus serios pe gânduri – cum construim încredere pentru un consens digital național?

După vreo 14 ani de cerut date deschise și digitalizare pe procese bugetare, aș vrea să încep cu paradoxul în care trăim. Sau, mă rog, cu care eu trebuie să trăiesc după ce atunci când am început făceam vizualizări transcriind efectiv datele bugetare din PDF scanat în excel. De atunci, România publică execuția bugetară lunar, la un nivel de detaliu care ne duce probabil în top 10 mondial (și proiecte mișto ca transparenta.eu ieșite din acele date). Avem un super dashboard pe proiectele din PNRR. Producem mai multe date decât acum cinci ani. Infinit mai multe decât acum 10. Tehnic, suntem transparenți. Dar hai să facem un experiment: opriți 10 oameni pe stradă și întrebați-i să numească trei lucruri concrete care se construiesc cu cele 30 de miliarde de euro din PNRR – cea mai mare investiție din istoria postbelică a României. O să fiți surprinși de tăcere.

Nu e vina lor. E ceva mai fundamental: am construit disponibilitatea datelor fără să construim folosibilitatea lor. Am bifat „am publicat? Da” (la insistența vreunei Comisii Europene sau după insistențele vreunui ONG) și ne-am liniștit că suntem transparenți.

Dar e cumva ca și cum ai deschide o bibliotecă unde toate cărțile sunt acolo, disponibile, pe rafturi – dar aranjate după culoarea copertei. Tehnic, biblioteca e deschisă. Practic, e inutilizabilă.

Eu cred că există trei probleme pe care le ignorăm sistematic. Și ce mă sperie e că funcționează la fel de bine pentru România ca și pentru întreaga arhitectură de date europeană (la niveluri diferite și cu intensități diferite, dar structural sunt aceleași probleme).

1. Prima: timing-ul.

Toată transparența noastră e arheologie. Publicăm date despre cum s-au cheltuit banii după ce banii s-au dus. E ca un GPS care îți arată unde ai fost acum o oră, nu unde ești acum. Tehnic funcționează. Practic, nu te ajută să navighezi. Oricum, cum spuneam azi, sigur nu mă ajuta să ajung la timp la Summit.

Ce e mai util: să afli diseară unde plănuiesc autoritățile să investească săptămâna viitoare, sau să citești peste șase luni raportul despre banii cheltuiți azi? Răspunsul e evident. Dar toate sistemele noastre sunt construite pentru scenariul doi. Participarea devine performativă – ești consultat când decizia e deja luată.

La nivel european am văzut asta cu ochii mei: am primit date despre implementarea PNRR la luni după ce milestone-urile fuseseră deja evaluate și banii rambursați. Ce rost mai avea?

2. A doua: capacitatea.

Am construit disponibilitate de date fără să construim literacy democratic ori digital. Transformarea digitală în România înseamnă „am cumpărat calculatoare și am lansat platforme.” Doar că transformarea nu e tehnică – e cognitivă. Înseamnă să construiești o generație care înțelege datele ca drept democratic și știe cum să verifice, să coreleze, să „interogheze” puterea.

Când nu știi cum să verifici o informație, cum să corelezi surse diferite, cum să distingi o statistică manipulată de una corectă – ești vulnerabil la orice narațiune care sună plauzibil. Lipsa de data literacy nu e deloc o problemă tehnică. E vulnerabilitate democratică.

3. A treia: puterea.

Transparența reală redistribuie puterea – de la cei care controlează informația la cei care o folosesc pentru responsabilizare. Și instituțiile rezistă la asta instinctiv. Nu pentru că sunt neapărat rău-intenționate, ci pentru că nimeni nu cedează control de bunăvoie.

Rezultat: transparență de dragul transparenței. Platforme care satisfac indicii internaționali fără să amenințe structurile existente. Consultări fără consecințe. Monitorizare fără impact. Dacă societatea civilă poate vedea probleme dar ce vede nu schimbă nimic – e spectacol, nu accountability.

Dincolo de astea trei probleme, mai e una pe care deja aș promova-o mai sus. Și asta mă obsedează cel mai tare în ultima vreme.

Și anume faptul că nu mai avem o realitate comună („shared reality”), un sistem de referință comun.

Stăm cu toții în fața unor ecrane care, prin algoritmi pe care nu-i înțelegem, ne livrează fiecăruia o realitate diferită. Nu vorbesc de opinii diferite – asta e sănătos, asta e democrație. Vorbesc de fapte diferite. De realități diferite.

Doi oameni în același București văd pe ecrane două orașe complet diferite. Unul vede doar corupție și degradare. Altul vede doar progres și dezvoltare. Amândoi au dovezi care le susțin narațiunea. Niciunul nu vede imaginea completă.

E unul dintre motivele pentru care, după alegerile anulate de acum un an, am fost loviți la Funky cu două acuzații opuse simultan: „Faceți cenzură!” (lista e foarte lungă) și „Din cauza unora ca voi nu am putut să facem suficient să oprim manipularea!” (ceva colegi de prin societatea civilă și chiar cineva din CNA). În mod normal, asta e de bine, dacă te critică două tabere atât de opuse. Dar adevărul e că în această perioadă, două realități par să poată co-exista fără probleme. Ambele prind – în bule diferite. Așa și la alegeri – turul doi înapoi vs ne-au atacat rușii alegerile. Pentru că oamenii nu interpretau diferit aceleași fapte. Vedeau fapte diferite. Trăiau în universuri paralele construite algoritmic, unde aceleași evenimente arătau complet diferit.

Asta e criză existențială pentru democrație. Pentru că democrația presupune că putem să nu fim de acord asupra soluțiilor, dar să avem înțelegere comună asupra problemelor și realității factuale. Că putem disputa ce facem cu bugetul, dar să fim de acord ce conține bugetul. Că putem avea dezbateri aprinse despre viitor, dar să avem măcar un acord de bază despre prezent.

Fără realitate comună, nu avem comunitate. Fără comunitate, nu avem democrație. Avem doar triburi care strigă unele la altele peste un gol tot mai mare. Și exact în golul ăsta prosperă dezinformarea.

Și aici e aici. “Doveryai, no proveryai.” Încrede-te, dar verifică.

Ronald Reagan a folosit obsesiv expresia asta în negocierile de dezarmare nucleară cu sovieticii în anii ’80. Un proverb rusesc întors împotriva lor – ironia istoriei la ea acasă. Și pe fundația asta s-a construit suficientă încredere între două superputeri nucleare încât să nu ne aruncăm în aer unii pe alții.

Nu știu despre voi, dar mie mi se pare clar că ccum trăim un nou Război Rece. Poate nu cu rachete îndreptate spre orașe, dar cu operațiuni de influență îndreptate spre minți. FIMI – Foreign Information Manipulation and Interference – nu e acronim abstract pentru cei din regiune. E ce am trăit în alegerile din România, în Moldova, în toată vecinătatea. Campanii coordonate, finanțare opacă, ecosisteme informaționale paralele construite metodic pentru a fragmenta realitatea comună. Rusia nu încearcă să ne convingă de ceva anume – încearcă să ne convingă că nimic nu poate fi verificat, că totul e manipulat, că nu există adevăr, doar narațiuni concurente. Că „și ai voștri mint la fel ca ai noștri.”

Cinismul universal e cea mai bună armă a autoritarismului. Dacă nimic nu e verificabil, orice e permis.

De-aia cred că „trust, but verify” trebuie să devină principiul fundațional al democrației europene în era dezinformării. Pentru că nu putem să le cerem oamenilor să aibă încredere oarbă în instituții. Asta nu funcționează – și sincer, nici nu ar trebui să funcționeze. Încrederea sănătoasă nu înseamnă „crede ce ți se spune.” Înseamnă „ai instrumentele să verifici, și când verifici, găsești că lucrurile stau cum ți s-a spus.” Și vorba unui alt înțelept, să știi că „when facts change, I change my mind”. Sau că pot exista erori. Dar câtă vreme există trasabilitate și posibilitatea de critică, ești ok.

Cam asta ar trebui să cerem și noi de la instituțiile noastre. Nu „aveți încredere în noi”, ci „iată instrumentele cu care puteți verifica.”

Iar asta mă duce cu gândul la una dintre măsurile urgente în care trebuie aplicată abordarea asta. De altfel, am contribuit la Strategia Națională de Apărare a României și am adus argumentul ăsta explicit: când aloci 5% din PIB pentru apărare, transparența bugetară nu e o virtute civică abstractă. E infrastructură de securitate.

Pentru că cetățenii care nu pot verifica unde merg banii pentru apărare vor crede orice narațiune care sună plauzibilă în bula lor algoritmică. „Fură tot și ne lasă neapărați” funcționează nu pentru că e neapărat adevărată, ci pentru că e neverificabilă.

Opacitatea plus fragmentarea algoritmică a realității nu sunt doar probleme de integritate. Ele pot deveni vulnerabilități strategice. Exact ce exploatează operațiunile FIMI – nu creează narațiuni din nimic, ci amplifică suspiciunile pe care opacitatea noastră le face plauzibile.

Cel mai bun antidot la „ei fură tot” nu e „nu, nu fură”. E „iată datele, verifică tu.”

Și atunci ce ar trebui să construim? Cum o punem de un consens?

Transparența făcută bine ar putea fi ancora de realitate comună de care avem disperată nevoie. Date brute, în timp real, accesibile – despre ce se întâmplă cu banii publici, unde se construiește, ce se implementează. Nu interpretări. Nu spin. Date primare pe care fiecare le poate accesa și pe baza cărora putem avea dezbateri informate – chiar dacă ne certăm pe soluții.

Dar asta presupune să rezolvăm cele trei probleme din diagnostic. Și cred și că asta contează mult acum. La nivel european se negociază în acest moment următorul Cadru Financiar Multianual – aproape 2 trilioane de euro pentru 2028-2034. România ar putea aduce în conversația asta exact lecțiile astea.

Nu ca țară care a eșuat – ci ca țară care înțelege din experiență directă de ce infrastructura de verificare nu e un “nice to have”, ci o condiție de supraviețuire democratică într-o eră în care adversarii noștri investesc sistematic în distrugerea realității comune.

Alegerile anulate, deficitul de încredere, manipularea pe care am trăit-o – astea nu sunt eșecuri de ascuns. Sunt diagnostice. Întrebarea e dacă suntem dispuși să învățăm din ele – nu doar în București, ci și în Bruxelles.

Mă bucur că Edge Institute a inclus un panel de societate civilă și academic în conversația asta. Pentru că, la un an de la șocul anulării alegerilor (ceea ce ziceam că mi se pare echivalentul democratic pentru a near death experience), discuțiile astea sunt mai necesare ca niciodată.