Mircea Cărtărescu: Dragă Dan, vreau să spun mai întâi că apogeul a fost până acum. Noi, când ne jucam capra în spatele blocului, spuneam de multe ori urma scapă turma, dar de data asta e invers, turma scapă urma. Eu sunt cel privilegiat să fiu în această antologie. Am fost foarte mișcat când mi s-a propus, când ne-ați propus, mie și lui Florin, să fim și noi pasageri pe transatlanticul vostru de sentimente și am răspuns cu cea mai mare naturalețe și cu bucurie foarte mare, așa cum m-am bucurat și de seara asta, care a avut muzică foarte bună, poezie foarte bună, o atmosferă extraordinară. Deci sunt foarte fericit că sunt cu voi în seara asta și nu îmi datorați voi nimic. Eu vă datorez vouă totul. Am să vă citesc un singur poem, scris în 1984, nu știu dacă toamna sau primăvara sau în al cincilea anotimp. Aveam 28 de ani, făceam parte dintr-o mișcare poetică ce voia să schimbe lumea poeziei românești. Poate că a și făcut-o. Mă gândeam de multe ori că, vorbind de lanțul poeziei, noi am învățat poezia de la Nichita Stănescu, care a învățat-o de la Arghezi, care a învățat-o de la Eminescu, iar alții probabil vor învăța de la noi, de la fiecare dintre noi. Poezia este o astfel de artă care agonizează de mii de ani, agonizează fericită. Agonia este starea ei naturală și este mai puțin vizibilă, pentru că și aerul pe care-l respirăm este invizibil, dar fără el ne sufocăm în câteva minute. Cea mai frumoasă asemănare pe care o știu eu în privința poeziei este următoarea. Este parabola unui învățăcel zen, care se duce la maestru și-l întreabă care este lucrul cel mai fără de preț pe lume, iar maestrul îi răspunde: „O pisică moartă”, pentru că nimeni nu poate pune un preț pe ea. Eu cred și am și scris-o și am și spus-o de foarte multe ori că poezia este pisica moartă a lumii contemporane. Este cea atât de prețioasă încât nimeni nu pune un preț pe ea. Este cea care nu participă la niciun fel de circuite de putere, de bani, de celebritate și așa mai departe. Poetul nu aleargă ca o veveriță în niciunul dintre aceste circuite. El își ajunge sieși. Într-un fel, poezia este un pseudonim, un pseudonim al libertății. Poezia înseamnă libertate. În cele din urmă, și eu întotdeauna am văzut-o în felul acesta, cânta Janis Joplin: „Dragostea este singurul lucru care îți rămâne când nu mai ai nimic de pierdut”. La fel este și poezia. Este ultimul lucru care îți rămâne. Și, exact cum spunea Florin de curând, este un semn al libertății noastre, a tuturor.