Acest text, pe care mă pregătesc să-l scriu de aproape doua săptămâni, trebuia să fie unul optimist: să mă alătur, prin el, numeroșilor furnizori către ecosistemul de companii a uneia din cele mai prețioase materii prime care ține lucrurile în mișcare în orice economie: melanjul de încredere și optimism, bine argumentat cu cifre și predicții legitime.
Dar mai amân ceva vreme o astfel de abordare, pentru că ultimele două săptămâni ne-au livrat un alt fel de cifre – o prea lungă listă de condiții care să susțină o abordare total optimistă.
În urmă cu 2 ani, Banca Națională a produs o listă pentru guvernul de atunci (funesta, de rău augur, inconștienta și de tristă amintire complicitate electorală Ciolacu-Ciucă), cu 167 de companii mari/foarte mari cu capital autohton, pe care statul român ar trebui să le privească ca pe un ”nucleu dur” al economiei naționale, capabile să-și ia zborul și să accelereze internaționalizarea în economiile din jurul României, asigurând astfel tracțiune economiei românești.
