Zilele acestea, la București am fost „doamna cu carburanții”, iar la Bruxelles – „doamna cu vehiculele electrice”. De fapt, vorbim despre aceeași temă, din două unghiuri diferite.

Presa mă întreabă constant ce cred despre măsurile guvernului pentru atenuarea crizei carburanților. Cele anunțate ieri sunt fie de tip „pătrunjel în ciorbă” – pentru că marjele în distribuție sunt mici limitarea adaosului nu va avea un impact substanțial asupra prețului final, atât timp cât cotațiile rămân ridicate și conflictul persistă – fie de-a dreptul o „pilulă otrăvită”. Renunțarea la biocarburanți pentru că barilul de țiței e scump e ca și cum ai scoate măseaua fiindcă te doare piciorul. Un mix echilibrat de biocarburanți, dimpotrivă, reduce dependența de volatilitatea petrolului.

Măsurile cu impact cu adevărat semnificativ – raționalizarea consumului sau reducerea drastică a accizelor și taxelor – sunt fie sinucidere politică (prima), fie sinucidere bugetară (a doua).

Așadar, nu există soluții miraculoase pe termen scurt. Există însă o direcție clară, valabilă pe termen scurt, mediu și lung: reducerea dependenței de combustibili fosili în transport. Electrificarea rămâne, deocamdată, singura soluție reală.

Este exact concluzia pe care o susținem în avizele CESE la care am lucrat ca raportoare în ultimele săptămâni, adoptate cu largă majoritate în plen. Și, totodată, exact soluția despre care nu am citit aproape nimic în lista lungă de măsuri propusă de guvern.

În TEN/862, avizul privind decarbonizarea flotelor auto ale companiilor, am reușit – mai anevoios ca oricând – să construiesc consens între sindicate, patronate și ONG-uri. Concluzia: măsurile Comisiei sunt binevenite, dar nu suficient de complexe. Aproximativ 60% din înmatriculările noi din UE sunt corporate – dacă intervenim aici, efectele se vor vedea rapid în întreaga piață. Țintele de vehicule cu emisii reduse și zero ar trebui să fie peste ceea ce piața livrează deja. Momentan draftul Comisiei nu e acolo și riscăm să transformăm o directivă bine intenționată în birocrație inutilă.

Aceste ținte trebuie susținute de planuri naționale concrete: eliminarea avantajelor fiscale pentru flotele pe benzină și diesel, extinderea rețelei de stații de încărcare și întărirea infrastructurii energetice.

În TEN/874, lucrat în regim de urgență la solicitarea Comisiei, am abordat un subiect foarte tehnic: modul de calcul al penalităților pentru producătorii de vehicule grele care nu își ating țintele de decarbonizare. Propunerea inițială oferea, practic, o amnistie totală industriei – nedreaptă pentru cei care au făcut deja progrese și prea indulgentă cu cei care au rămas în urmă. Am venit cu un compromis pragmatic: suficient de echilibrat încât să nu sufoce industria pe termen scurt, dar și suficient de ferm încât să o readucă pe traiectoria corectă.

Un lucru este însă clar: dacă industria auto europeană nu se transformă rapid, va fi mâncată de China. Perișoare făcută. Iar pentru noi toți, fiecare an de întârziere înseamnă costuri mai mari – direct din propriul buzunar.