În 1941, închis de regimul fascist pe insula Ventotene, Altiero Spinelli scria un manifest care cerea o federație europeană înainte ca războiul să se fi încheiat și înainte ca statele naționale, cauza nominală a dezastrului, să apuce să se reconstituie. Câțiva ani mai târziu, Jean Monnet alegea drumul opus: procedura în locul proclamației, integrarea cărbunelui și a oțelului ca substitut al federației proclamate dintr-un gest, pas tehnic după pas tehnic, până când suveranitatea națională ar fi devenit, prin acumulare, imposibil de reexercitat. Una dintre cele două gramatici a câștigat. Europa s-a construit pe metoda Monnet, prin funcționalism și efecte de antrenare, evitând cu grijă întrebarea pe care Spinelli o pusese frontal: ce vrea, până la urmă, să fie acest continent?

Întrebarea a fost amânată, nu rezolvată. Iar amânarea a funcționat exact atât timp cât a existat un context care o permitea. Astăzi acel context a dispărut și cu el dispare și luxul ambiguității.

Două viziuni care nu s-au împăcat niciodată

Federalismul european a trăit dintotdeauna în tensiunea dintre două proiecte care folosesc aceleași cuvinte cu sensuri diferite.

Prima viziune este cea națională, sau confederală, articulată cel mai limpede de Charles de Gaulle: o Europă a patriilor, în care statele rămân titularii ultimi ai suveranității, iar Bruxelles-ul este un instrument de coordonare, nu un suveran de rang superior. În această lectură, integrarea are o limită naturală, dincolo de care devine uzurpare. Criza scaunului gol din 1965, prin care Franța a blocat instituțiile comunitare pentru a apăra dreptul de veto, a fost prima ei manifestare clară. Este o viziune a existenței regionale: Europa ca spațiu de prosperitate, de piață comună și de pace între vecini, fără ambiția de a deveni un actor unic pe scena lumii.

A doua viziune este cea federală în sens propriu, descendenta directă a lui Spinelli, dar reformulată în cheie strategică. Aici Europa trebuie să devină capabilă de acțiune autonomă: o putere care emite datorie comună, care își finanțează apărarea, care negociază comercial și tehnologic ca un bloc, care vorbește cu o singură voce acolo unde vocile separate nu sunt auzite. Această viziune privește lumea ca pe o arenă competitivă și conchide că, fără instrumente federale, continentul se condamnă la irelevanță. Este o viziune a concurenței globale.

Multă vreme nu a fost necesar să alegem. Sub umbrela de securitate americană, cu regulile previzibile ale globalizării și cu un comerț care părea o forță depolitizată, Europa putea fi simultan prosperă și protejată, normativă și dependentă. Putea fi ceea ce Josep Borrell a numit, cu o sinceritate care l-a costat, o grădină înconjurată de junglă. Grădina era reală. Iluzia era că zidul ei se ține singur.

Proba prezentului

Lumea în care exista acea grădină nu mai există. Amitav Acharya o descrie ca pe o lume multiplex: nu mai are un singur pol și nici nu se reduce la o multipolaritate simplă, ci funcționează ca o suprapunere de ordini parțiale, fără un hegemon care să garanteze regulile și cu puteri regionale care își impun propriile gramatici. Într-o asemenea lume, interdependența încetează să fie o asigurare și devine o armă. Energia a fost transformată în pârghie de șantaj. Semiconductorii, pământurile rare și lanțurile de aprovizionare au devenit teren de conflict. Securitatea continentului a redevenit o întrebare deschisă, pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, pe propriul sol.

Diagnosticul economic este la fel de necruțător. Raportul Draghi din 2024 a pus în cifre ceea ce se intuia de un deceniu: decalajul de productivitate față de Statele Unite se adâncește, Europa nu deține niciuna dintre marile companii tehnologice care definesc economia secolului, costul energiei rămâne de câteva ori mai mare decât al concurenților, iar pentru a închide aceste decalaje ar fi nevoie de o injecție de investiții de ordinul a 800 de miliarde de euro anual. Cifra contează mai puțin decât concluzia: scara actuală a acțiunii europene este sub-dimensionată față de adversarii cu care se confruntă. Douăzeci și șapte de politici industriale separate nu pot concura cu o singură politică industrială americană sau chineză.

Aici se vede cu claritate de ce existența regională a încetat să fie un echilibru stabil. Ea era posibilă atunci când altcineva plătea pentru securitate, când regulile globale erau scrise în favoarea liberalizării și când dimensiunea pieței era suficientă fără capacitate de acțiune. Niciuna dintre aceste condiții nu mai este îndeplinită. Într-o lume multiplex, regionalismul confortabil nu rămâne pe loc; el se erodează lent către una dintre două ieșiri: federalizare sau fragmentare.

Dilema federală propriu-zisă

Aici se află nodul. Competitivitatea globală cere instrumente care, prin natura lor, sunt federale.

O monedă unică fără un trezorier comun este o construcție incompletă, lucru pe care criza datoriilor suverane din 2010 l-a demonstrat brutal: euro a fost proiectat la Maastricht ca o uniune monetară fără o uniune fiscală, iar arhitectura a scârțâit la prima furtună. Răspunsul din 2020, programul NextGenerationEU, a fost primul împrumut comun de anvergură al Uniunii, iar comentatorii s-au grăbit să vorbească despre un moment hamiltonian, prin analogie cu preluarea datoriilor statelor americane de către federație în 1790. Analogia era seducătoare și prematură. Hamilton a transformat datoria comună într-un stat. Europa a transformat-o, deocamdată, într-o excepție pe care o repetă cu reticență.

Aceeași logică operează în apărare. Războiul din Ucraina a expus o realitate jenantă: capacitatea de producție de muniție a continentului, fragmentată în zeci de programe naționale necoordonate, nu putea susține un conflict de uzură la propria graniță. Apărarea europeană autonomă, ideea de suveranitate strategică promovată de Emmanuel Macron, presupune exact ceea ce viziunea națională refuză să cedeze: comandă comună, achiziții comune, decizie de politică externă luată cu majoritate calificată în locul vetoului care paralizează.

Și totuși, fiecare pas federal lovește în resursa cea mai prețioasă și cea mai greu de transferat: legitimitatea democratică, care rămâne, în percepția cetățeanului, profund națională. Nimeni nu votează, încă, ca european înainte de a vota ca german, polonez sau român. De aici se hrănește contraofensiva suveranistă, care reprezintă reacția previzibilă a unui corp politic căruia i se cere să transfere putere fără să i se ofere, în schimb, o apartenență la fel de palpabilă. Federalismul tehnocratic produce instrumente eficiente și deficite democratice în aceeași mișcare.

Aceasta este capcana. Fără instrumente federale, Europa pierde cursa globală. Cu instrumente federale impuse de sus, Europa pierde consimțământul pe care orice putere durabilă trebuie să se sprijine. Întrebarea din titlu, existență regională sau concurență globală, ascunde deci o întrebare mai dură: poate un continent să devină putere fără să își piardă popoarele?

O sinteză posibilă

Răspunsul rezonabil nu este nici federalizarea totală, nici întoarcerea la o confederație de state izolate. Este un federalism diferențiat și funcțional: punerea în comun a suveranității acolo unde scara decide totul, și păstrarea ei acolo unde trăiesc identitatea și legitimitatea.

Apărarea, piețele de capital, energia, tehnologia de frontieră și o capacitate fiscală comună sunt domenii în care dimensiunea continentală este condiția supraviețuirii; aici logica federală este pur și simplu rațională. Educația, cultura, organizarea vieții civice, raportul cetățeanului cu propriul stat sunt domenii în care uniformizarea distruge exact sursa de legitimitate de care proiectul are nevoie pentru a rezista. O geometrie variabilă, în care integrarea avansează inegal pe domenii și pe ritmuri, reconciliază cele două viziuni care păreau ireconciliabile. Ea oferă viziunii globale instrumentele de care are nevoie și viziunii naționale spațiul de care nu se poate dispensa.

Pentru o țară ca România, această lectură nu este teorie. Interesul național este o Europă suficient de puternică încât să conteze în lume și suficient de plurală încât să lase loc agenției naționale. O integrare gândită ca o rețea de noduri, fiecare cu funcția lui, servește mai bine un stat de la marginea estică a continentului decât un bloc omogen în care periferiile devin simple anexe. Federalismul funcțional este, paradoxal, cea mai bună poliță de asigurare a suveranității reale, pentru că suveranitatea pe care nu o poți apăra singur este o ficțiune juridică.

Coda

La Congresul de la Viena, în 1815, Talleyrand a luat o Franță învinsă și a transformat-o, prin stăpânirea echilibrului de putere, într-un interlocutor de neînlocuit. A înțeles că o putere care refuză să joace devine miza jocului altora. Europa a inventat această gramatică a puterii și apoi, sub umbrela altcuiva, a ales să o uite.

Întrebarea federalismului european nu este, la rădăcină, una de arhitectură instituțională. Este întrebarea dacă acest continent consimte să redevină o putere, cu toate costurile pe care le presupune, sau preferă demnitatea liniștită a unui muzeu. Existența regională a fost o opțiune onorabilă într-o lume care nu mai există. Într-o lume multiplex, istoria nu conservă muzee. Ea le inventariază.