Incă 15 septembrie…Ziua Internațională a Democrației este aproape pe terminate. ONU a decretat-o în 2007, pe o dată împrumutată de la o declarație adoptată de parlamentarii lumii în 1997.

Democrația este un cuvânt grecesc și o problemă de logistică. Piața de sub ferestrele ei se numește Kilometrul 0. Acolo s-a strigat în 1990 „mai bine golan decât activist”.

Astăzi, la 2 km de acolo, în Piața Victoriei, au venit oierii. Exportul de ovine vii le e blocat până la sfârșitul anului din cauza focarelor de boală, animalele le sunt sacrificate, despăgubirile întârzie, iar la ora zece au depus la registratura Guvernului o listă cu 16 revendicări. Prima cerere de pe listă: să nu le mai fie ucise oile. Asta e democrația în forma ei cea mai veche: cetățeanul vine la locul puterii cu o hârtie. Apoi au apărut alții. Obiecte aruncate spre jandarmi, gaze lacrimogene, garduri rupte, mașini vandalizate, pasajul blocat, tramvaiele oprite. 24 de oameni au avut nevoie de îngrijiri, 8 dintre ei jandarmi, iar 26 au fost duși la Poliție. Liderii crescătorilor s-au delimitat: una dintre ei a spus că se vede cu ochiul liber că „nu sunt ciobanii noștri”, iar federația a transmis că agitatorii veniseră pregătiți de acasă. Între timp, pe rețele circulau zvonuri despre trupe speciale în drum spre Capitală. Jandarmeria le-a dezmințit: nu venea nimeni. Zvonului îi ajungea să fie distribuit.

Ce a fost. Prima voce din cea mai veche comedie care ni s-a păstrat de la Aristofan, Aharnienii, e un țăran, Dicaeopolis, ajuns primul pe Pnyx, în zori, care se plânge că orășenii stau în agora și politicienii întârzie. La Atena, în secolul V înainte de Hristos, democrația începea cu o frânghie. Arcașii sciți, sclavi ai cetății, o trăgeau prin agora, muiată în vopsea roșie, și mânau cetățenii spre Pnyx, dealul adunării. Cine rămânea cu roșu pe haină plătea amendă. Magistrații se trăgeau la sorți, cu o mașinărie de piatră numită kleroterion, pentru că alegerile, observa Aristotel, sunt oligarhice. Le câștigă cine are nume, bani și voce. Votul propriu-zis era un ciob de oală, ostrakon. Plutarh povestește că un țăran analfabet i-a întins ciobul lui Aristide și l-a rugat să scrie pe el numele lui Aristide, pentru că se săturase să-l audă numit „cel Drept”. Aristide a scris. Democrația la origine: o frânghie, o loterie și un ciob.

Ce a însemnat. Occidentul a redus definiția la ceva simplu și rar pe lume: poți vorbi, poți pleca, poți schimba guvernul fără să curgă sânge. Popper a formulat-o în 1945. Churchill a spus-o mai bine în noiembrie 1947, din opoziție, la doi ani după ce alegătorii îl trimiseseră acasă pe omul care câștigase războiul: democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte încercate din când în când. În 1990, la București, Ion Rațiu, întors după 50 de ani de exil, cu papionul lui, spunea că va lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu el. A luat 4%. Fraza a rămas. Cea mai bună definiție a democrației au dat-o cei pe care ea i-a învins.

Ce a ajuns. Cuvântul a fost furat de multe ori, pentru că valorează mult. Orwell scria în 1946 că apărătorii oricărui regim pretind că al lor e o democrație și că toți se opun unei definiții clare, pentru că definiția i-ar da de gol. Am trăit, ca țară, 40 de ani într-o „democrație populară”, cu alegeri câștigate cu 99 %. Cuvântul a fost purtat ca o uniformă de oameni care nu suportau nicio idee din el. Astăzi e strigat de oricine vrea ceva și nu vrea să spună ce. Iar tinerilor nimeni nu le-a explicat esența, așa că o învață din feed, unde democrat e cine strigă mai tare că este. Frânghia roșie a ajuns notificare, campania încape în 30 de secunde de video vertical, iar alegătorul a devenit abonat: se conectează o dată la 4 ani și se plânge de latență. Borges spunea că democrația este un abuz de statistică. Avea dreptate. Rămâne singurul abuz din care poți ieși viu.

Esența încape în trei propoziții și ar trebui spusă în fiecare școală. Puterea e temporară, iar cel care o are știe că o va pierde. Majoritatea decide, dar nu deține minoritatea. Cel care pierde acceptă rezultatul și tocmai asta îl face cetățean. Testul e unul singur: ești gata să pierzi? Aristide a scris numele pe ciob. Oierii au adus azi ciobul, o hârtie cu 16 puncte. Instigatorii au adus piatra. Ciobul numără. Piatra doar rănește. Cine împinge o mulțime într-un cordon de jandarmi și se retrage la timp poartă cuvântul ca o uniformă, pe dinafară.

Ce va fi. Kleroterionul se întoarce, cu software. Irlanda a tras la sorți 99 de cetățeni, i-a pus luni de zile să asculte experți și să dezbată, iar din concluziile lor a ieșit referendumul din 2018. Estonia votează online din 2005. Și apoi semnul de întrebare. Zvonul de azi despre trupele care nu veneau a plecat de la cineva. Următorul poate pleca de la o mașină, în 1000 de variante, în 5 minute. Inteligența artificială scrie deja discursuri, programe de guvernare, comentarii, răspunsuri la sondaje. Frânghia roșie avea o calitate: se vedea. O ocoleai, plăteai amenda, dar știai ce te împinge. Algoritmul care alege ce vezi în săptămâna dinaintea votului e invizibil. Ce mai înseamnă demos când o parte din vocile din piață sunt generate? Cine deliberează, dacă deliberarea poate fi simulată la scară, ieftin, în orice limbă? Și invers: dacă aceeași tehnologie îi citește fiecărui cetățean, în cinci minute, un program de patru sute de pagini, dacă o adunare trasă la sorți poate fi asistată de un model care nu obosește și nu candidează, atunci kleroterionul are, pentru prima dată în două mii cinci sute de ani, un aliat pe măsură. Nu știu care variantă câștigă. Nimeni nu știe încă. Asta e întrebarea acestei zile și a următorului deceniu.

Grecii vopseau frânghia. Noi avem un telefon, și în telefon ceva care scrie mai repede decât gândim. Cineva tot trebuie să urce pe Pnyx.