Privesc spre Calea Griviței în fiecare zi, de la fereastra biroului și văd cinematograful Marconi (Dacia) cum stă acolo de aproape un secol, încruntat și demn, ca un domn în smoking surprins într-o piață de zarzavat. În 1930, când Bucureștiul își număra cinematografele cu mândrie, clădirea aceasta de pe Griviței era un mic templu al modernității. Astăzi este o ruină elegantă. Mâine, dacă ARCEN reușește, va fi din nou o promisiune.
Dimineață citeam pe Profit.ro despre vestea conform căreia Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate a adus la București echipa care a refăcut săgeata de la Notre-Dame, plafoanele de la Versailles și interioarele Panthéonului . Cred că este una dintre cele mai frumoase întâmplări culturale ale acestui an. Fabien Drubigny, Aurige, Atelier Nonnotte, oameni care lucrează pe șantiere de patrimoniu european cu o precizie aproape monahală, vin acum să restaureze un cinematograf din Calea Griviței. Bugetul depășește 10 milioane de euro, redeschiderea este prevăzută pentru 2030, la centenarul clădirii. Răbdare de catedrală pentru un cinema. Exact așa trebuie.
Am o slăbiciune mărturisită pentru Art Deco. Este stilul care a tradus, între cele două războaie, optimismul tehnic al epocii într-o gramatică vizuală: linii drepte, simetrii calme, ornament disciplinat, materiale care străluceau fără ostentație. Bucureștiul interbelic l-a îmbrățișat cu un fel de poftă programatică. Avem la noi una dintre cele mai dense colecții Art Deco din Europa de Est, răspândită pe Magheru, pe Bălcescu, pe Bulevardul Carol, pe Calea Victoriei. Blocul Aro, blocul Carlton de odinioară, palate, hoteluri, cinematografe. Marconi face parte din această familie de clădiri care au format atunci o capitală cu pretenții juste.
La sfârșitul secolului XIX și începutul celui următor, Bucureștiul s-a construit, literalmente, cu mâinile arhitecților francezi și ale elevilor școlii Beaux-Arts. Albert Galleron a semnat Ateneul Român, la recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris. Tot Galleron, împreună cu Cassien Bernard, a ridicat vechiul Palat al Băncii Naționale. Paul Gottereau a construit Palatul CEC și actuala Bibliotecă Centrală Universitară. Albert Ballu a desenat Palatul de Justiție. Aici vorbim de filiație. Bucureștiul a vrut să fie Micul Paris pentru că trimitea, de fapt, ucenici la sursă: Ion Mincu, I. D. Berindei, mulți alții s-au întors de la Paris pentru a continua un dialog care era deja al lor.
Există un pasaj al lui Thierry de Montbrial, dintr-un articol publicat în volumul Penser l’Europe / A gândi Europa (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013), care îmi rămâne în minte:
“Aș vrea să evoc de asemenea numele lui Constantin Brâncuși, care în 1904 a pornit-o pe jos din România, cu desaga în spinare, și a ajuns la Paris cântând din fluier într-o zi de 14 iulie. Opera lui principală, după cum considera el însuși, era Coloana infinitului, un simbol al vieții spiritului, în orice caz. Brâncuși cultiva optimismul revoluționar. El credea în unificarea finală a tuturor popoarelor planetei. Atunci, gândea el, «spiritul va fi diferit». Marea națiune română începe să se regăsească după una din cele mai dureroase etape ale istoriei sale. Noi, europenii din Vest, noi, francezii care altădată numeam Bucureștii micul Paris, noi trebuie să vă recunoaștem și să vă salvăm. Dar relația aceasta nu e cu sens unic. Ați contribuit mult la civilizația occidentală”
Din această familie Brâncuși-Ionesco-Cioran-Eliade s-a țesut o latinitate care a dat sens apartenenței noastre occidentale, mai mult decât orice tratat. Cinematograful Marconi este o piesă din această genealogie: arhitectură interbelică, gust francez, ambiție citadină.
Modelul invocat de ARCEN, Le CENTQUATRE-Paris, este poate cea mai bună referință posibilă. Fostul antrepozit funerar municipal din arondismentul 19, transformat de Bertrand Delanoë într-un centru de creație care primește 600.000 de vizitatori pe an, găzduiește ateliere pentru artiști rezidenți, o Maison des Petits pentru copii din familii vulnerabile, librărie, restaurant, expoziții, dezbateri. Le 104 a demonstrat un lucru simplu și greu: cultura se face cu oamenii unui cartier, pentru toată lumea. Ce propune ARCEN pe Griviței, sală istorică restaurată exemplar, două săli noi pentru film independent și studenți, centru de arte vizuale, spațiu pentru copiii cartierului, este exact gestul pe care l-a făcut Parisul cu propriul antrepozit. Replicabil, demn, necesar.
Felicit ARCEN pentru curaj și pentru limpezimea proiectului. A aduce echipa de la Notre-Dame pe Calea Griviței este o declarație despre cum înțelegem să stăm în lume. Bucureștiul are nevoie de astfel de gesturi mai mult decât de oricare altă investiție simbolică. Aștept 2030 cu o emoție pe care n-o ascund.
