Știu că a trecut aproape o lună de la victoria lui Rumen Radev la Sofia, dar este unul dintre acele gânduri care au rămas pe agendă și au cerut o așezare mai atentă. Am vrut să-l scriu atunci, la cald; cred însă că distanța ajută. Uneori, după ce se sting titlurile, se vede mai bine harta.

Când un partid se numește Progressive Bulgaria, presa vede Europa. Harta vede conducta.

Numai că politica din Europa de Est, mai ales la Marea Neagră, se citește mai atent prin conducte, porturi, alianțe, voturi și reflexe strategice. Numele unui partid poate liniști cititorul. Geografia, însă, obligă la luciditate.

Radev, fost președinte al Bulgariei, a câștigat alegerile parlamentare din 19 aprilie 2026 prin Progressive Bulgaria, cu 44,6% din voturi și o majoritate în parlamentul de 240 de locuri. Reuters îl descrie drept pro-rus și eurosceptic, iar victoria sa permite formarea primului guvern monocolor în Bulgaria după aproape trei decenii.

Radev și-a părăsit funcția prezidențială în ianuarie pentru a intra în competiția pentru puterea executivă, pe fondul protestelor privind corupția și costul vieții.

Această victorie trebuie înțeleasă mai întâi în cheia internă bulgară.

Bulgaria a fost ani la rând un laborator al fragmentării politice. Guverne scurte, parlamente instabile, coaliții fragile, corupție structurală, neîncredere publică și oboseală socială. Radev a înțeles acest moment. A vorbit despre stabilitate, ordine, reformă judiciară și absorbția fondurilor europene. Astfel, pentru o parte importantă a electoratului bulgar, el a devenit figura care putea închide ciclul dezordinii.

Problema apare atunci când această lectură internă este transformată automat într-o lectură europeană. Dacă un lider promite stabilitate, iar partidul său se numește „progresist”, reflexul multor comentatori este să vadă o victorie a Europei. Cred că aceasta este eroarea principală. În regiunea noastră, vocabularul european nu garantează aliniere strategică. Un lider poate vorbi despre Europa ca spațiu de fonduri, piață și legitimitate, păstrând în același timp o gramatică geopolitică mult mai apropiată de Moscova.

Radev are un dosar public care justifică această prudență. În timpul mandatului prezidențial și-a construit reputația de lider favorabil unei abordări mai blânde față de Rusia și a contestat în mod repetat sprijinul militar pentru Ucraina. AP notează că Radev a promis continuarea drumului european al Bulgariei, dar a adăugat nevoia de „gândire critică” și „pragmatism”, într-o frază în care afirma că Europa a devenit victima propriei ambiții de a fi lider moral într-o lume fără reguli. Aceeași analiză amintește că, în timpul președinției sale, Radev a fost perceput ca simpatizant al Rusiei și s-a opus repetat eforturilor UE de a trimite ajutor militar Ucrainei.

Mai mult, în 2021, Radev a provocat îngrijorarea publică a Statelor Unite după ce a afirmat că Peninsula Crimeea, anexată ilegal de Rusia în 2014, este „rusă”. Reuters nota atunci că Radev pleda pentru o relație pragmatică cu Rusia și susținea reluarea dialogului cu Moscova, argumentând că sancțiunile occidentale nu funcționează.

De asemenea, există un episod biografic cu valoare simbolică puternică. În mai 2024, în timp ce Sofia găzduia sesiunea de primăvară a Adunării Parlamentare NATO, Radev a lipsit de la eveniment și a mers la Budapesta pentru discuții cu Viktor Orbán. Sofia Globe consemna atunci absența președintelui și comandantului suprem al forțelor armate bulgare de la reuniunea NATO din capitala propriei țări, iar RFE/RL nota că Radev a ales Budapesta într-un moment în care Orbán devenise principalul exponent european al blocajului față de sprijinul occidental pentru Ucraina.

Acesta este un fapt politic relevant. Arată o preferință de poziționare. Arată un reflex. Arată felul în care un lider se așază într-un moment de presiune strategică. În politică externă, asemenea gesturi contează fiindcă transmit mai mult decât comunicatele oficiale.

Așadar, întrebarea corectă nu este dacă Radev va scoate Bulgaria din Uniunea Europeană sau din NATO. Nu acesta este scenariul realist. Bulgaria are nevoie de bani europeni, de piața unică, de investiții, de credibilitate financiară și de legitimitate instituțională. Radev nu are interesul unei rupturi frontale cu Bruxelles-ul. Însă Rusia nici nu are nevoie de o Bulgarie ruptă de Occident. O Bulgarie ambiguă, lentă, selectivă și dispusă să frâneze anumite decizii este suficientă pentru interesele Moscovei.

Această ambiguitate poate funcționa prin întârzieri, rezerve diplomatice, invocarea costurilor economice ale sancțiunilor, retorica neutralității, relansarea pragmatismului energetic și o abordare mai rezervată față de sprijinul militar pentru Ucraina. Pe cale de consecință, Bulgaria poate rămâne formal în sistemul euro-atlantic și poate introduce, în același timp, o tensiune constantă în interiorul acestuia.

Aici comparația cu Ungaria devine inevitabilă. Viktor Orbán a demonstrat timp de 16 ani că un stat poate folosi apartenența la UE și NATO ca instrument de negociere permanentă. A ridicat costul deciziilor europene pe Ucraina, sancțiuni, energie, fonduri europene și raportarea la Rusia. A transformat consensul occidental într-un teren de șantaj politic intern și extern. A lucrat cu instrumentele sistemului, dar împotriva coerenței sale strategice.

În aprilie 2026, această arhitectură politică a fost lovită puternic. Péter Magyar și partidul Tisza au învins Fidesz, punând capăt celor 16 ani de dominație Orbán. AP descrie victoria lui Magyar ca finalul unei epoci politice și notează că noul lider promite refacerea relațiilor cu Uniunea Europeană, combaterea corupției și deblocarea fondurilor europene.

Astfel, în numai o săptămână, harta politică a Europei Centrale și de Sud-Est s-a mișcat în două direcții. Ungaria iese din logica Orbán. Bulgaria intră în logica Radev. Pe cale de consecință, Moscova pierde un punct de sprijin în Europa Centrală și obține un punct de ambiguitate la Marea Neagră.

Această mutare nu trebuie citită mecanic. Bulgaria nu este Ungaria, iar Radev nu este o copie perfectă a lui Orbán. Ungaria are o greutate politică specială în mecanica Uniunii Europene, iar Orbán a construit în timp un sistem ideologic, instituțional și mediatic foarte solid. Totuși, funcția strategică poate deveni asemănătoare: un stat membru UE și NATO care rămâne în interiorul sistemului occidental, dar complică exact dosarele care contează pentru Rusia.

În cazul Bulgariei, geografia amplifică miza. Sofia este o capitală balcanică marcată de instabilitate internă, dar și un punct strategic al flancului sud-estic al NATO. Bulgaria are ieșire la Marea Neagră, porturi relevante, proximitate față de Turcia și un rol energetic concret. Pe teritoriul Bulgariei trece Balkan Stream, extensia terestră a TurkStream, parte a rutei prin care gazul rusesc continuă să circule spre Europa prin Turcia și Balcani. S&P Global notează că TurkStream rămâne singura rută prin conductă pentru livrările rusești de gaz către Europa după oprirea tranzitului prin Ucraina la începutul lui 2025, iar Bulgaria și Serbia joacă roluri-cheie în tranzitul mai departe către Ungaria și Slovacia.

În acest punct, ambiguitatea politică devine infrastructură. Nu mai discutăm doar despre nuanțe de discurs, ci despre conducte, fluxuri energetice, dependențe regionale și capacitatea Rusiei de a păstra pârghii în interiorul Europei. Global Energy Monitor descrie Balkan Stream ca extensie europeană a TurkStream, prin Bulgaria, Serbia și Ungaria, adică exact ruta care leagă energia rusă de o parte a Europei Centrale și de Sud-Est.

Marea Neagră este cheia acestei analize. După invazia Rusiei în Ucraina, regiunea a devenit spațiu de război, rută de export, zonă energetică, frontieră NATO și culoar strategic între Europa, Turcia, Caucaz și Orientul extins. Constanța, Varna, Burgas, Odesa, Bosforul și Dunărea fac parte din aceeași ecuație regională. Orice schimbare politică la Sofia modifică această ecuație, chiar dacă efectele nu se văd imediat în titlurile de presă.

În limbaj strategic, victoria lui Radev poate fi citită ca o formă de recuperare parțială pentru Rusia: prin influență, frânare instituțională, deplasare graduală a centrului de greutate și introducerea ambiguității în interiorul sistemului euro-atlantic. Moscova obține avantaje atunci când Bulgaria devine mai ezitantă pe Ucraina, mai receptivă la argumentul energiei rusești, mai atentă la costurile sancțiunilor și mai dispusă să vorbească despre pace în termenii convenabili Kremlinului.

De asemenea, trebuie observat mecanismul prin care presa produce confort semantic. Dacă în Bulgaria câștigă un partid numit Progressive Bulgaria, iar liderul său promite stabilitate și reformă, titlul devine aproape automat: progresiștii au câștigat. Dacă România are scandaluri interne, partide fragmentate, dezbatere publică agresivă și guvernare ezitantă, titlul devine la fel de previzibil: România rămâne problema regiunii.

Dar harta strategică spune o poveste mai complexă.

România are vulnerabilități reale. Administrația este greoaie, infrastructura avansează lent, politica internă consumă energie, reformele sunt fragmentare, iar cultura publică transformă adesea orice problemă într-un verdict de incapacitate națională. Aceste slăbiciuni trebuie discutate fără menajamente. Totuși, în dosarul Rusia–Ucraina–Marea Neagră, România rămâne unul dintre cele mai predictibile state de pe flancul estic.

Avem o orientare clară pro-NATO, pro-UE și pro-Ucraina. Avem portul Constanța, Dunărea, proximitatea față de Odesa, legătura directă cu Republica Moldova, infrastructura militară americană de la Mihail Kogălniceanu și o poziție strategică pe care contextul regional o face tot mai importantă. Într-un moment în care Ungaria se resetează, iar Bulgaria intră într-o zonă de ambiguitate, România rămâne ancora cea mai clară a flancului sud-estic.

Aici apare paradoxul. România arată mai prost în titlurile interne decât în arhitectura regională. Bulgaria arată mai bine în titlurile internaționale decât în realitatea geopolitică. Această diferență dintre percepție și poziționare contează enorm. Politica externă nu se face după nivelul de isterie al talk-show-urilor, iar relevanța strategică nu se măsoară prin tonul autodepreciativ al unei prese obișnuite să își descrie propria țară în registru catastrofic.

Întrebarea pentru noi, aici, este dacă poate transforma această poziție în influență. Geografia oferă avantajul inițial, dar capacitatea îl transformă în putere. Asta înseamnă infrastructură, porturi funcționale, logistică, energie, industrie de apărare, diplomație economică, conectivitate cu Republica Moldova și Ucraina, capacitate administrativă și o voce externă mai coerentă.

Dacă Bulgaria devine mai ambiguă, România trebuie să devină mai articulată. Dacă Sofia joacă pe registrul pragmatismului convenabil Moscovei, Bucureștiul trebuie să își consolideze profilul de actor previzibil și indispensabil. Dacă Marea Neagră devine spațiul în care Rusia încearcă să recupereze influență prin alegeri, partide, energie și narațiuni de neutralitate, România trebuie să răspundă prin proiecte, coerență și poziționare strategică.

Cred că acesta este punctul important. Noi avem simultan probleme interne serioase și relevanță strategică majoră. Cele două realități coexistă. Problema este că noi o discutăm obsesiv pe prima și o valorificăm insuficient pe a doua. Critica internă este necesară. Fatalismul produce paralizie. Iar autodeprecierea permanentă devine, în timp, o formă de neputință învățată.

Prin urmare, victoria lui Radev trebuie privită ca parte din competiția mai largă pentru direcția Europei de Est. Rusia operează eficient prin fisuri, întârzieri, ambiguități și actori care par rezonabili în limbaj, dar modifică lent comportamentul strategic al statelor.

Așa funcționează influența în interiorul sistemului occidental: prin decizii amânate, priorități schimbate, solidaritate diluată și reintroducerea ideii că Rusia trebuie tratată ca inevitabilitate.

Atunci, întrebarea corectă despre Bulgaria nu este dacă „progresiștii” au câștigat. Întrebarea corectă este cine câștigă geopolitic din această victorie. Bruxelles-ul câștigă o Bulgarie stabilă? Moscova câștigă o Bulgarie mai utilă? Marea Neagră devine mai coerentă strategic sau mai expusă ambiguității? Iar România înțelege această schimbare sau rămâne captivă în propriul complex de inferioritate?

Răspunsul realist este acesta: Bulgaria oferă stabilitate politică, dar introduce ambiguitate geopolitică. Ungaria schimbă direcția după Orbán. Rusia caută breșe în interiorul sistemului occidental. România rămâne, în acest moment, cea mai clară ancoră a flancului sud-estic al NATO și al Uniunii Europene.

Această poziție trebuie tratată ca avantaj strategic, nu ca simplu dat geografic. România poate transforma frontiera în influență, Marea Neagră în platformă de relevanță, Constanța în nod regional, iar relația cu Republica Moldova și Ucraina în politică externă aplicată.

Condiția este să înlocuiască reflexul autodeprecierii cu o cultură a capacității. Într-o regiune în care Rusia recuperează teren prin ambiguitate, România are interesul să devină actorul care produce claritate.