În 1955, guvernul argentinian îl numește pe Borges director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires. Opt sute de mii de volume. Visul absolut al unui om care a trăit printre rafturi de când se știa.

În același an, orbirea care îl urmărea de două decenii, moștenită de la tată, progresivă, răbdătoare ca o maree, devine aproape totală. Ultimele contururi se șterg.

Borges a scris despre asta un singur poem, rece și vertical precum o coloană de marmură. Dumnezeu, spunea el, i-a dăruit în același gest cărțile și noaptea. O ironie „atât de frumoasă, încât doar un bibliotecar orb ar putea să o aprecieze pe deplin.” (“Poema de los dones”)

A condus biblioteca optsprezece ani. Fără să citească o singură pagină. Mergea zilnic, se plimba printre rafturi, atingea cotoarele cu degetele și dicta. Tot ce a scris după 1955, ficțiunile labirintice, eseurile despre timp și oglinzi, conferințele care au făcut săli întregi să tacă, a trecut mai întâi prin vocea altcuiva. Secretarele, mama lui, prietenii: toți au fost, pe rând, ochii lui Borges.

Ceea ce este tulburător aici depășește biografia. Borges orb scrie mai bine decât Borges care vedea. De parcă privirea exterioară devenise un zgomot de fond, o distragere de la ceva esențial. Lipsit de imagini, a început să vadă structuri: pattern-uri, simetrii, arhitecturi invizibile pe care restul lumii le ratează tocmai pentru că se uită prea mult la suprafață.

Într-un interviu din 1980, un jurnalist l-a întrebat ce vede. Borges a răspuns: „O ceață aurie. Uneori albastră. Depinde de lumina pe care alții o descriu.” Apoi a adăugat, cu acel zâmbet care îl făcea pe interlocutor să nu știe niciodată dacă glumește: „Este suficient. Cei care văd totul rareori observă ceva.”

Mă întreb – oare câte dintre lucrurile pe care le vedem zilnic chiar le observăm? Și câte dintre cele care contează cu adevărat ar deveni vizibile abia dacă am închide ochii?