Războiul din Iran readuce în prim-plan o realitate pe care, de regulă, evităm să o formulăm explicit: pentru misiuni care depășesc cadrul Articolului 5, disponibilitatea statelor europene de a angaja Alianța este limitată și profund neuniformă.

Asta nu înseamnă că NATO își pierde relevanța formală saurolul fundamental în arhitectura de securitate euro-atlantică. Dar își pierde utilitatea în contextul în care administrația Trump dorește flexibilitate maximă în abordarea provocărilor de securitate și are nevoie de parteneri disponibili, predictibili și de infrastructuri care să permită proiecția de putere în punctele de interes strategic pentru Washington.

Acest context plasează România într-o poziție extrem de favorabilă. Geografia, accesul și predictibilitatea instituțională o plasează într-o categorie restrânsă de state care pot susține, în mod credibil, astfel de funcții.

De aici derivă o oportunitate reală de poziționare strategică: România poate evolua către statutul de bază avansată pentru proiecția de putere a Statelor Unite în regiunea extinsă a Mării Negre și în proximitatea Orientului Mijlociu, nu în afara NATO, ci în interiorul logicii sale funcționale, acolo unde această capacitate este necesară pentru menținerea relevanței operaționale a Alianței.
Această evoluție nu presupune ieșirea din cadrele existente, ci consolidarea lor, prin suprapunerea a trei niveluri: apartenența la Uniunea Europeană, integrarea în NATO și dezvoltarea relației bilaterale cu Statele Unite.

Gestionate coerent, aceste dimensiuni nu sunt alternative, ci complementare. Rezultatul este o Românie mai bine ancorată în arhitectura de securitate, cu o relevanță crescută atât pentru Washington, cât și pentru Bruxelles — un stat care nu doar beneficiază de securitate, ci contribuie direct la producerea ei.

Analiza completă aici: https://lnkd.in/dVJRNWe2