Reacțiile unei părți a susținătorilor lui Nicușor Dan la mesajul de Ziua Europei nu sunt doar disproporționate. Ele relevă o problemă mai profundă: un deficit de cultură democratică și constituțională, combinat cu un reflex tribal și militant care devine tot mai vizibil în spațiul public românesc.
Mulți dintre acești oameni par să nu înțeleagă diferența fundamentală dintre un lider politic național și exponentul unui grup ideologic sau al unui bazin electoral. Au impresia probabil că au ales un reprezentant care trebuie să le confirme permanent propriile sensibilități, propriul limbaj și propriile anxietăți culturale.
Or, într-o democrație constituțională, funcția prezidențială nu este aceea a unui activist, influencer ideologic sau purtător de cuvânt al unei tabere. Președintele nu este un deputat sau un consilier local trimis să reprezinte interesele unei comunități electorale. El are obligația constituțională de a reprezenta întreaga societate și de a integra democratic toate curentele legitime existente în interiorul ei.
Tocmai de aceea, ideea că președintele ar trebui să se adreseze în primul rând propriului bazin electoral este profund greșită. Într-o democrație, toate voturile sunt egale. Iar într-o societate polarizată, rolul unui președinte responsabil nu este să confirme emoțional și ideologic nucleul dur care l-a votat, ci să reducă fracturile și să mențină coeziunea democratică a statului.
Mai mult, dacă Nicușor Dan a fost ales inclusiv pe fondul unei isterii anti-suveraniste, atunci este perfect logic și legitim ca prioritatea sa să fie tocmai adresarea acelei fracturi și reintegrarea democratică a unei părți din electoratul suveranist în interiorul unui dialog constituțional normal. Exact asta ar trebui să facă un lider național. Nu să guverneze demonstrativ pentru propriii susținători și să transforme jumătate din societate într-un inamic permanent.
Paradoxul este că exact oamenii care vorbesc obsesiv despre incluziune, pluralism și diversitate par incapabili să accepte aceste principii în plan politic. În momentul în care președintele încearcă să vorbească și către alte segmente ale societății decât propriul electorat progresist, reacția devine una de excomunicare morală și suspiciune ideologică. Or, asta nu mai este cultură democratică. Este tribalism politic.
Cu atât mai mult cu cât limitele există deja foarte clar. Faptul că președintele a menținut cordonul sanitar față de AUR arată explicit că există linii roșii pe care instituția prezidențială nu este dispusă să le treacă. Tocmai de aceea, încercarea de a menține un discurs incluziv și de a evita radicalizarea suplimentară a societății nu reprezintă slăbiciune, ci exact exercițiul normal al unei președinții democratice.
În realitate, ceea ce vedem este apariția unui tribalism simetric: reflexe de excludere, delegitimare și fanatism care nu devin automat mai democratice doar pentru că folosesc vocabularul „european”, „progresist” sau „anti-populist”. Iar faptul că o parte a acestui electorat nu mai poate distinge între interesul unui grup ideologic și interesul mai larg al statului român ar trebui să ne îngrijoreze mult mai mult decât un discurs prezidențial care încearcă să vorbească pentru toți românii, nu doar pentru propria galerie.
