Un document strategic rezultat dintr-un efort colectiv de negociere este și rezultatul unui echilibru între viziuni diferite. De aceea, el se înțelege sau se citește nu doar prin ceea ce păstrează în forma finală, ci și prin ceea ce negocierile atenuează, reformulează sau lasă în urmă.

Negocierea politică înseamnă aproape întotdeauna compromis. Fără compromis, Europa însăși ar funcționa greu. Dar există momente în care prudența poate deveni ea însăși o vulnerabilitate.

Raportul Comisiei speciale pentru Scutul european pentru democrație (EUDS), al cărui vicepreședinte sunt, adoptat ieri de Parlamentul European, este un document important. Patru dintre amendamentele pe care le-am formulat în procesul de elaborare se regăsesc clar sau aproape textual în forma finală a raportului, iar alte propuneri au fost preluate parțial sau reformulate.
Dar au existat și câteva propuneri, dintre cele 17 amendamente pe care le-am depus în total, prin care am încercat să transformăm principiile generale ale raportului în obligații mai clare, mecanisme mai ferme și responsabilități mai bine definite.

Europa a devenit mult mai lucidă în identificarea amenințărilor la adresa democrației; recunoaște riscurile ingerințelor străine, ale manipulării informației, ale dependențelor digitale, ale polarizării și ale fragilizării instituțiilor.
Mai dificil rămâne însă pasul de la diagnostic la acțiune: de la recunoașterea unei vulnerabilități la stabilirea unor reguli comune și a unor instrumente capabile să o reducă înainte ca ea să devină criză.
Pentru că, atunci când vorbim despre apărarea democrației europene, nu este suficient să identificăm riscurile pe care le cunoaștem. Trebuie să ne întrebăm și cât de ferme trebuie să fie răspunsurile noastre pentru ca protecția să fie reală, nu doar declarată.

𝐎 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜ț𝐢𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧ă 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐬𝐢𝐯 𝐝𝐞 𝐯𝐨𝐢𝐧ț𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜ă𝐫𝐮𝐢 𝐬𝐭𝐚𝐭

Am propus ca participarea statelor membre la viitorul Centru european pentru reziliență democratică să nu rămână pur voluntară.

Motivul este simplu: un atac informațional, o ingerință electorală sau o campanie coordonată de manipulare într-un stat membru nu se opresc la frontierele acelui stat. Vulnerabilitatea unei democrații europene poate deveni vulnerabilitatea întregii Uniuni.
Dacă fiecare stat decide singur cât participă, cât investește și cât de mult își dezvoltă capacitățile de protecție democratică, există riscul apariției unei Europe cu două niveluri de securitate: state bine pregătite și state cu instituții sau resurse mai reduse, care rămân mai expuse.

Raportul final face un pas important și cere reprezentarea tuturor statelor membre în viitorul Centru.

Nu instituie însă participarea obligatorie și nici standarde minime comune de capacitate și protecție.
Este o diferență importantă. A fi reprezentat nu înseamnă neapărat a fi protejat în mod egal.
Dacă protejarea democrației este un bun public european, atunci trebuie să discutăm, mai devreme sau mai târziu, și despre obligații comune, nu doar despre participare voluntară.

𝐃𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ț𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐯𝐮𝐥𝐧𝐞𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭ăț𝐢 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 ș𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜â𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐝𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫

În privința dependenței digitale a Europei, am susținut o formulare mai directă a riscului.

Vulnerabilitățile noastre nu provin numai de la actorii ostili. Ele pot proveni și din propriile dependențe tehnologice și economice.

Atunci când infrastructura prin care comunicăm, ne informăm sau organizăm spațiul public aparține unor companii ori depinde de tehnologii aflate în afara Uniunii, o schimbare politică, economică sau strategică într-un stat terț poate deveni foarte repede o problemă de securitate pentru Europa.

Raportul final reține necesitatea reducerii dependențelor digitale și a consolidării autonomiei strategice europene. Este una dintre direcțiile în care amendamentele pe care le-am propus sunt reflectate foarte clar în forma finală.
Formularea inițială era însă mai explicită: dependența poate deveni vulnerabilitate chiar și atunci când ea ne leagă de un partener apropiat sau de un actor economic cu care avem relații stabile.
Autonomia strategică nu înseamnă izolare. Înseamnă capacitatea Europei de a nu transforma relațiile de cooperare în dependențe fără alternativă.

𝐏𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚 𝐩𝐥𝐚𝐭𝐟𝐨𝐫𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐥𝐞 𝐟𝐨𝐥𝐨𝐬𝐞ș𝐭𝐞 𝐚𝐛𝐮𝐳𝐢𝐯, 𝐜𝐢 ș𝐢 𝐜𝐞 𝐭𝐢𝐩 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐫𝐞𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐧𝐬𝐞𝐚𝐳ă 𝐞𝐥𝐞
Poate cea mai dificilă discuție a fost cea despre marile platforme digitale.

Este relativ ușor să condamnăm boții, conturile false și campaniile de dezinformare. Este mult mai incomod să analizăm dacă însăși economia pe care funcționează platformele nu produce o parte din vulnerabilitățile pe care apoi încercăm să le combatem. Modelele bazate pe captarea permanentă a atenției recompensează conținutul care generează reacții puternice. Conflictul, indignarea și polarizarea pot deveni mai profitabile decât informația factuală, explicația și nuanța.

De aceea, am susținut că răspunderea platformelor trebuie analizată și la nivelul arhitecturii lor economice și algoritmice.

Nu este suficient să ne întrebăm cine folosește abuziv o platformă. Trebuie să ne întrebăm și ce comportamente stimulează sistemele sale de recomandare și modelul său de afaceri.

Raportul final vorbește despre riscurile sistemice, despre algoritmii de recomandare și despre aplicarea Digital Services Act. Critica directă a economiei atenției este însă mai puțin prezentă decât în propunerea inițială.

Aici cred că Europa trebuie să fie mult mai curajoasă. Dacă discutăm numai despre efectele nocive, fără să examinăm și mecanismele economice care le recompensează, riscăm să intervenim mereu după ce problema s-a produs.

𝐂𝐢𝐧𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐫𝐢𝐬𝐜 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦𝐢𝐜 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬ă 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐞 ș𝐢 𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐢𝐦𝐢𝐭ă𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐮𝐢

Am propus și analizarea unui mecanism prin care platformele online foarte mari și marile conglomerate media să contribuie la costurile infrastructurii europene create pentru protejarea spațiului informațional.
Logica era aceea a responsabilității.

Dacă anumite modele economice generează sau amplifică riscuri sistemice, este legitim să discutăm dacă actorii care beneficiază economic de pe urma lor trebuie să participe și la costurile sociale și instituționale necesare pentru limitarea acestor riscuri.

Propunerea includea și o condiție esențială: orice contribuție financiară privată trebuia însoțită de garanții ferme care să protejeze independența Centrului și să împiedice finanțatorii să influențeze prioritățile sau deciziile sale operaționale.

Raportul păstrează ideea analizării unei contribuții din partea marilor platforme, dar nu definește mecanismul în termenii mai concreți propuși inițial.

Este o diferență între a afirma principiul responsabilității și a construi instrumentul prin care această responsabilitate poate fi aplicată.

𝐑𝐞𝐳𝐢𝐥𝐢𝐞𝐧ț𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞. 𝐀𝐫𝐞 ș𝐢 𝐨 𝐢𝐧𝐟𝐫𝐚𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭𝐮𝐫ă 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥ă
O altă diferență importantă privește dimensiunea socială a rezilienței.

Ne-am obișnuit să vorbim despre reziliență prin tehnologii, infrastructuri, instituții și proceduri. Dar în spatele fiecărui sistem critic există oameni.

Un sistem nu devine rezilient doar pentru că dispune de tehnologie performantă. Depinde de oameni bine pregătiți, capabili să răspundă unei crize și suficient de protejați încât instituțiile din care fac parte să poată continua să funcționeze în momente dificile.

De aceea, am propus ca programele europene de reziliență și pregătire să includă nu doar formarea profesională, ci și recalificarea, protecția lucrătorilor, condiționalitatea socială și respectarea standardelor europene ale muncii.

Raportul păstrează nevoia unei forțe de muncă pregătite și programele de formare. Dimensiunea de protecție socială este însă mult mai puțin prezentă.

Cred că aceasta este o limită importantă a raportului adoptat ieri. Nu putem construi instituții reziliente pe oameni vulnerabili. Dacă dorim ca sectoarele critice să funcționeze în condiții de criză, trebuie să investim nu numai în competențele celor care lucrează în ele, ci și în stabilitatea și protecția lor.

𝐃𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚ț𝐢𝐚 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐚𝐭𝐚𝐜𝐚𝐭ă 𝐝𝐢𝐧 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐬𝐥ă𝐛𝐢𝐭ă ș𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫
Am considerat important ca raportul să vorbească fără echivoc și despre amenințările interne la adresa democrației.

Este mai confortabil să credem că problemele democrației europene vin exclusiv din exterior: din propagandă, ingerințe sau campanii coordonate de state ostile.
Realitatea este mai complicată.

Instituțiile democratice pot fi slăbite și din interior, prin degradarea statului de drept, radicalizare, capturarea instituțiilor, diminuarea drepturilor fundamentale sau pierderea independenței unor instituții esențiale.

Raportul final recunoaște existența riscurilor interne și a degradării statului de drept, însă nu păstrează aceeași simetrie între amenințările din exterior și vulnerabilitățile produse din interior pe care o propusesem.

Această distincție este importantă deoarece o democrație slăbită din interior devine și mai ușor de destabilizat din exterior.
Europa trebuie să aibă curajul să vorbească despre ambele forme de vulnerabilitate cu aceeași claritate.

𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 ș𝐢 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐛𝐞𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐬𝐮𝐧𝐭 ș𝐢 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭𝐢𝐳ă 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚
Am susținut, de asemenea, ca Ucraina și Republica Moldova să nu fie privite exclusiv ca beneficiari ai expertizei și sprijinului european.

În ultimii ani, cele două țări au acumulat o experiență pe care puține state europene o au: identificarea operațiunilor de influență, confruntarea cu războiul informațional, protejarea infrastructurilor critice și funcționarea instituțiilor sub presiunea unor amenințări hibride permanente.

Europa are ce să le ofere, dar are și ce să învețe de la ele.

De aceea, propunerea mea a fost ca participarea lor la mecanismele europene de reziliență să fie sistematică, nu doar ocazională.

Raportul recunoaște valoarea experienței Ucrainei și Republicii Moldova.

Nu instituie însă un mecanism permanent prin care această expertiză să fie integrată în structurile Scutului european pentru democrație.
Pentru România, aflată pe flancul estic și în proximitatea directă a acestor amenințări, această chestiune are și o relevanță strategică aparte.

Dacă recunoaștem că ingerințele, dependențele digitale, fragilizarea presei, polarizarea, atacurile hibride și degradarea instituțiilor afectează direct securitatea democratică, răspunsul Europei nu poate rămâne permanent la nivelul recomandării, al participării voluntare sau al formulărilor suficient de generale pentru a evita orice obligație.

Europa înțelege pe deplin aceste riscuri, iar raportul EUDS arată că diagnosticul devine tot mai precis. Cu toate acestea, poate prea des, răspunsul instituțional rămâne mai prudent decât diagnosticul.
În forma finală a raportului au rămas patru idei pe care le-am propus și pe care le consider esențiale: integrarea protejării democrației în arhitectura europeană de securitate; necesitatea unui Centru european pentru reziliență democratică eficient, cu mandat clar și fără suprapuneri birocratice; introducerea unui control parlamentar real asupra noii arhitecturi europene; și reducerea dependențelor digitale care pot transforma Europa într-un actor vulnerabil.
Sunt patru schimbări de perspectivă care, luate împreună, spun că apărarea democrației nu înseamnă doar să demontăm o știre falsă după ce a circulat. Înseamnă să avem instituții capabile să anticipeze atacurile. Să știm cine controlează infrastructurile de care depindem. Să cerem răspundere actorilor cu o putere enormă asupra spațiului public. Să supunem noile structuri unui control democratic. Și să construim societăți suficient de puternice încât propaganda, polarizarea și frica să nu le poată dezmembra din interior.

Dar cred că, în anii care vin, Europa va trebui să fie mai curajoasă decât a fost până acum.
Nu pentru a construi instituții mai intruzive, ci pentru a construi instituții mai capabile. Nu pentru a limita democrația în numele protejării ei, ci pentru a-i oferi instrumentele prin care să poată rezista unor amenințări care au devenit mai rapide, mai tehnologizate și mai greu de delimitat.

Știm că vulnerabilitatea unui stat membru poate deveni vulnerabilitatea întregii Uniuni.

Știm că dependențele tehnologice se pot transforma în dependențe politice. Știm că platformele digitale nu sunt simple spații neutre de comunicare.

Știm că o democrație poate fi slăbită atât din exterior, cât și din interior.
De aici înainte, trebuie să avem și curajul instituțional de a acționa în consecință.
Pentru mine, aceasta este și miza următoarei etape: Europa nu mai are nevoie doar de o democrație pe care să o apere după ce este atacată. Europa are nevoie de o democrație întărită prin instituții, reguli și societăți capabile să reziste atacurilor înainte ca acestea să producă efecte.