pe vremuri, radu cosasu tinea o rubrică în dilema, numită chiar asa: ”din viața unui extremist de centru”. ceea ce la pișicherul de cosașu era (auto)ironia inteligentă, acum a devenit, ”extremism de centru” serios, adică un construct al ideologiei de obicei de stânga, atitudine care, in plină democratie, ne spune de fapt că ”cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. zisa îi apartine, de fapt, lui lenin.

abia astept să văd filmul lui mungiu: tot ce stiu despre el sunt povestile despre actiunea filmului si, mai ales, despre ”păcatul” lui: acela că nu se pozitionează ideologic față de storry si față de personaje: adică, chiar dacă filmul nu e impotriva ”progresismului” în sine, nici nu-l adulează și nici nu dă dreptate manierei ”progresiste” de-a modela, prin inginerie socială, societatea, asa cum au făcut-o comunismul si fascismul/nazismul.

comică e pozitionarea ziarului violent de stânga (”progresistă”, nu social democrată – să ne înțelegem) ”the guardian” – care la premiera filmului lui mungiu s-a grăbit să-l facă praf si pulbere (”mungiu a făcut un pas greșit”), iar azi are critici mai neutre, probabil si-au amintit că lumea / societatea / oamenii indivizii (ce cuvânt suspect ”indivizii”) din UK tocmai baleiază nu spre conservatori, ci spre cealaltă extremă.

dar de mirare e însăși opțiunea juriului de la canes: adică reinventarea / reîntoarcerea la matca ”centrului” poate fi șansa dezradicalizării pe care tocmai o vedem ca o contrareacție, spre dreapta.

de fapt, ”centru” înseamnă gri-urile vieții și naturii umane – si nu alb-negrul din care extremele – stânga si dreapta – trăiesc.

mungiu a reusit o chestie a cărui magnitudine n-a anticipat-o: a spart tabu-ul în care ideologia de stânga îngropase orice discutie directă despre problemele individului și cele ale viziunii personale asupra lumii în raport cu societatea și cu configurația culturală din jurul lui: putem să ne gândim că nu doar o familie românească a trecut prin conjunctura descrisă în film, ci chiar familii norvegiene, dar al căror ”dosar” n-a fost un subiect de presă, tocmai din cauza nivelării violente pe care ”corectitudinea politică” a introdus-o (prin intrumentalizarea cuvântului ”corect”) în societate.

la fel de comică este pozitionarea criticilor din românia față de film – căruia (am citit azi o critică în films in frame – un site care se pretinde de critică de film, însă, de fapt, e o oficină de verificare ideologică a filmelor si de anulare pe criterii ideologice violente – asa cum erau kulturnicii ruși în anii 50 in românia) i se reprosează, voalat, faptul că nu-si asumă pozitionarea, adică isi alege calea ”usoară” a statului la mijloc.

”măi prostule”, i-as fi zis autorului, nu e greu să te asezi într-o tabără (care să te seteze pe o anumită ideologie chiar si prin studiile în care ti se dă o diplomă ”academică”), ci invers: cu adevărat greu e să nu te înregimentezi, ci să muncesti neîntrerupt să nu-ti lasi mintea pervertită de nicio ideologie, ca să o poti folosi pentru a înțelege”.

urmează zile grele pentru noi, cei care chiar încercăm să înțelegem: după ce prin însuși felul nostru de a fi am luptat împotriva extremei, fundamentalismului, partizanatului violent de stânga, acum va trebui, prin aceleasi metode, să ne opunem reacțiunii (perfect explicabile, dar deloc acceptabile) de dreapta extremă.

(”Fir-ati ai dracului să fiți cu melcii voștri!”..