„Există o singură moară de vânt cu care se luptă Dorin Tudoran – Dorin Tudoran.”
„Ai făcut un mare serviciu adevărului”, îi scria într-o telegramă Geo Bogza lui Dorin Tudoran, la adresa sa din Bulevardul Păcii, numărul 23. Era vremea în care Bulevardul Păcii se prelungea simbolic în mii și mii de străduțe ale lașității, delațiunii, tăcerii și cultului partidului unic și al conducătorului providențial. Ca o ironie a destinului, ultimul său volum înaintea emigrării în Statele Unite, în 1985, s-a numit „Adaptarea la realitate”. Exact ceea ce Dorin Tudoran n-a vrut — sau poate n-a putut — să facă niciodată. Curajul său din acei ani rămâne, până astăzi, unul dintre rarele și marile gesturi de demnitate românească din perioada comunistă. L-am citit cu pasiune pe Dorin Tudoran după Revoluție. Păstrez și acum dialogul său memorabil cu Nicolae Manolescu din revista „Meridian”, publicație pe care a fondat-o, asemenea „Agora”. I-am urmărit apoi rubricile, mai ales pe cele din „România literară”, dar și cărțile ultimilor ani — „Kakistocrația”, „România ca părere” sau „Luxul indiferenței”. Dacă n-a fost conformist în dictatură, era imposibil să devină comod în libertate. Dorin Tudoran n-a fugit niciodată de polemici. Din dezacorduri se nasc, uneori, clarificările necesare. Însoțit de-a lungul timpului de prietenii esențiale, dar și de singurătăți dureroase, el dă impresia că ar lua-o oricând de la capăt. Nu întâmplător a condus o revistă care se numea „Don Quichotte”. Și chiar dacă, așa cum mărturisește, există o singură moară de vânt cu care se luptă — Dorin Tudoran însuși —, această confruntare spune poate cel mai mult despre natura unei conștiințe incomode. M-am bucurat sincer când a acceptat să purtăm acest dialog. Întrebările au plecat de la București, iar răspunsurile au venit, pe e-mail, de la Washington. Împreună cu ele au sosit fotografii și scrisori dintr-o altă lume — lumea lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Manolescu, Mihai Botez sau Ion Negoițescu. Semne de solidaritate, dar și urme ale unor dezamăgiri, pagini ale unui drum dificil printre kakistocrație și certocrație. Am vorbit despre literatură și politică, despre exil și rădăcini, despre reviste, cărți, libertate, solidarități și tăceri. Dar, mai ales, despre oameni — cu înălțimile și abisurile lor. Sub genericul „Avangarda”, se va auzi vocea unei conștiințe: scriitorul și disidentul Dorin Tudoran, la „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”. Mărturia audio a poetului Dorin Tudoran poate fi ascultată accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=rCDWM-oPQoU
Literatura lui Tudoran, „virtuozitatea inimii”. Exclusiv: ce scria Ion Negoițescu despre poezia lui Dorin Tudoran
Ionuț Vulpescu: „Aș vorbi de o virtuozitate a inimii, căci dincolo de frăgezimea încântătoare a meșteșugului, Dorin Tudoran excelează prin asocierea concretului cu moralul, metafora sa generală căpătând o tentă de umanitate care dă jocului estetic prea nobile justificări personale.” Cât de des v-ați gândit la aceste cuvinte? Rămân definitorii pentru poezia dumneavoastră?
Dorin Tudoran: Foarte des. Dacă rămân sau nu definitorii pentru poezia mea, nu eu sunt cel mai potrivit pentru a emite o părere. Este privilegiul hermeneuților – al criticilor și istoricilor literari – de a da asemenea verdicte.
