Cea de-a VI-a ediție a simpozionului „O lume fără România”, organizată la Conacul Goleștilor, s-a încheiat după o zi de dialoguri dense despre cultură, memorie, identitate, tehnologie și viitor.

Am vorbit despre Brâncuși, Enescu și Nadia Comăneci. Despre literatură și război. Despre inteligența artificială și despre dificultatea unei societăți de a-și păstra coerența interioară într-o epocă accelerată. Despre România ca prezență culturală, nu doar ca realitate administrativă.

Acesta a fost discursul meu în deschiderea simpozionului:

„Casa Goleștilor are un fel aparte de a așeza timpul. Aici, trecutul nu se prezintă ca decor, iar memoria nu stă în vitrină. Ea respiră discret, în ziduri, în nume, în gesturi, în felul în care un loc poate păstra o idee despre România mai bine decât multe discursuri oficiale.

Ne-am adunat astăzi în jurul unei întrebări severe: «O lume fără România».

Formularea poate părea o provocare. În fond, este un test de luciditate. Ce s-ar pierde dacă România ar dispărea din ordinea simbolică a lumii? Ce s-ar stinge din cultura europeană? Ce formă de sensibilitate, ce tip de memorie, ce fel de demnitate ar rămâne fără purtător?

Omul are nevoie de recunoașterea demnității sale. La fel și națiunile. Demnitatea unei națiuni nu se rezolvă prin declarații solemne. Ea se construiește prin cultură, prin educație, prin instituții, prin capacitatea de a lăsa ceva durabil în lume.

Aceasta este, cred, cheia simpozionului nostru.

România nu poate fi înțeleasă doar ca hartă, administrație, statistică sau succesiune de crize. România devine inteligibilă prin ceea ce a dat mai adânc: limbă, forme, sunete, caractere, mituri, neliniști, geniu, răbdare, sacrificiu.

Brâncuși a ridicat materia spre esență.

Enescu a dat sunetului o memorie care nu are nevoie de traducere.

Nadia Comăneci a transformat disciplina în grație și grația în reper universal.

Trei nume. Trei registre. Trei moduri prin care România a ieșit din geografia ei și a intrat în conștiința lumii.

Anul 2026 ne pune în fața unei convergențe simbolice rare: 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, 145 de ani de la nașterea lui George Enescu și 50 de ani de la primul 10 din istoria gimnasticii internaționale. Formă, sunet, perfecțiune. Piatra. Vioara. Corpul. Tăcerea, armonia, zborul controlat.

Aceste repere ne obligă la o întrebare mai dificilă: cum transformăm admirația în continuitate?

Pentru că admirația fără continuitate devine festivism. Iar festivismul este una dintre formele discrete ale uitării.

Cultura nu este un ornament al identității. Cultura este una dintre structurile ei de rezistență. Ea leagă persoana de comunitate, comunitatea de istorie și istoria de universal.

Naționalul, europeanul și universalul nu trebuie tratate ca trepte care se exclud. România poate fi profund românească, autentic europeană și recognoscibil universală în același timp.

Într-o epocă a fragmentării, această lecție contează.

Trăim într-o lume în care identitățile sunt disputate, simplificate, comercializate, uneori deformate. Spațiul digital accelerează memoria și o fragmentează în același timp. Inteligența artificială, rețelele, imaginile, arhivele digitale, noile tehnologii pot conserva cultura sau o pot transforma în zgomot.

De aceea, întrebarea despre România nu aparține doar trecutului. Ea privește viitorul.

Ce fel de țară vrem să fim într-o lume a vitezei?

Ce facem cu memoria noastră?

Cum ne apărăm limba, cultura și simbolurile fără a le închide în muzeu?

Cum ducem mai departe ceea ce am primit fără să îl transformăm în simplă ceremonie?

Și poate că tocmai în aceste zile am primit și o demonstrație neașteptat de frumoasă că România nu trăiește doar prin memoria excelenței sale, ci și prin capacitatea de a produce excelență nouă.

La Houston, în Statele Unite, finala Campionatului Mondial FIRST Tech Challenge s-a jucat între două echipe din România: Velocity din Brăila și Heart of Robots din Buzău. Pentru prima dată în istoria competiției, o finală mondială a fost integral românească. Iar România a ocupat primele patru locuri din clasamentul global.

Mi se pare profund simbolic.

În aceeași conversație despre Brâncuși, Enescu și Nadia, ajungem astăzi să vorbim și despre adolescenți români care construiesc roboți, algoritmi și sisteme tehnologice la nivelul cel mai înalt al lumii.

Piatra. Vioara. Corpul. Codul.

Poate că aceasta este una dintre imaginile cele mai corecte ale României: o țară care continuă să producă inteligență, sensibilitate și performanță chiar și atunci când are prea puțină încredere în sine.

În fond, o lume fără România este o avertizare.

O țară poate lipsi din lume înainte să dispară de pe hartă. Poate lipsi prin mediocritate, prin uitare, prin confuzie, prin incapacitatea de a-și articula sensul. La fel, o țară poate rămâne prezentă peste timp prin câteva forme definitive, prin câteva sunete inconfundabile, prin câteva gesturi de perfecțiune.

Brâncuși, Enescu și Nadia ne arată această posibilitate.”

Mulțumiri tuturor participanților, invitaților și prietenilor care au făcut posibil acest simpozion.