Transnistria este într-o criză perpetuă. Asta, împreună cu acel semi-plan redactat de guvernul moldovean privind reintegrarea regiunii separatiste, a lansat o dezbatere despre fezabilitatea unui astfel de proces pașnic de reintegrare.

Această dezbatere pornește, în esență, de la o întrebare legată de câtă autonomie de decizie au, de fapt, elitele de la Tiraspol. Fezabilitatea politică a unui proces de reintegrare pașnică este determinată de gradul de autonomie în decizie și de preferințele elitelor transnistrene.

La această întrebare avem, în dezbaterea aceasta, două interpretări care se ciocnesc cap în cap.

Prima poziție este foarte sceptică cu privire la o potențială reintegrare pașnică a Transnistriei, deoarece acești interlocutori susțin că elitele de la Tiraspol nu au niciun fel de autonomie de decizie pe teme strategice. Cu alte cuvinte, transnistrenii sunt complet subordonați rușilor, iar trupele ruse sunt acolo pentru a le „disciplina” în caz de nevoie.

A doua poziție, pe care o susțin și eu, pornește însă de la observația că ultimii patru ani de război în Ucraina au scos în evidență o divergență între interesele Rusiei și cele ale elitelor transnistrene. Mai mult, comportamentul elitelor asociate grupului Sheriff în această perioadă sugerează că există totuși un anumit grad de autonomie în decizie. Spre exemplu, contrar intereselor rusești, au permis Ucrainei să tranziteze Transnistria cu echipamente militare sau cu grâne. Transnistrenii au refuzat să contribuie la efortul de război rusesc și nici nu au intervenit substanțial, cel puțin din ce știm, în a produce tensiuni militare înaintea alegerilor prezidențiale sau parlamentare de anul trecut, care poate ar fi convenit autorităților ruse.

În consecință, întreaga dezbatere privind fezabilitatea unui proces pașnic de reintegrare a Transnistriei în cadrul Moldovei depinde de premisa de la care plecăm în ceea ce privește autonomia și gradul de convergență a preferințelor elitelor transnistrene vis-a-vis Rusia. Dacă aceste elite sunt lipsite de autonomie de a decide pe teme strategice și acționează strict ca actori teleghidați de Moscova, atunci nu poate exista nicio negociere, iar reintegrarea pașnică devine imposibilă. Dacă însă aceste elite (a) dispun de un anumit grad de autonomie și (b) au preferințe care nu sunt complet convergente cu cele ale Moscovei, atunci se deschide un spațiu, chiar dacă limitat, pentru un proces de reintegrare prin negocieri pragmatice.

Poziția la care achiesez este că (1) elitele transnistrene, în special cele asociate Sheriff, au interese care diverg de cele ale Moscovei, lucru demonstrat în ultimii ani, pentru că aceste elite preferă stabilitatea, predictibilitatea și continuitatea relațiilor economice cu UE (unde exportă peste 80% din tot ce produc) și (2) dispun de un anumit grad de autonomie decizională, vizibil în momente-cheie de la începutul conflictului, când au adoptat decizii diferite de cele la care ne-am aștepta dacă ar fi fost doar teleghidate de Moscova.