de Corneliu Vișoianu
Deși trăim în era inteligenței artificiale și a vitezei de procesare cuantice, o parte considerabilă a aparatului administrativ românesc pare să fi descoperit secretul nemuririi: conservarea formelor fără fond. Într-un peisaj dominat de discursuri despre modernizare, „instituția vintage” supraviețuiește ca un muzeu viu al ineficienței, unde digitalizarea este doar o fardare stridentă a unui chip neschimbat de decenii.
În peisajul instituțional contemporan, asistăm la un fenomen paradoxal. Pe de o parte, avem exigențele unei lumi multipolare și tehnologizate, iar pe de altă parte, ne lovim de zidul „instituțiilor obraznice”, noii idioți utili folosiți în luptele politice.
