Oana Ijdelea analizează Industrial Acceleration Act ca pe un test decisiv pentru capacitatea Europei de a-și reconstrui autonomia industrială, de a proteja lanțurile de aprovizionare și de a transforma tranziția energetică într-un motor real de reindustrializare.
Un nou acronim se consolidează în agenda publică europeană: IAA, Industrial Acceleration Act. La prima vedere, inițiativa este răspunsul mult așteptat la strigătul de disperare al industriei europene, cristalizat încă de acum doi ani în Declarația de la Anvers. Pare a fi promisiunea unei Europe care, în sfârșit, înțelege că timpul nu este o resursă regenerabilă. Însă, ca orice arhitectură juridică de anvergură, IAA ascunde între rândurile sale o întrebare fundamentală: accelerăm pentru a ne reconstrui autonomia sau doar pentru a facilita un import mai rapid al propriei irelevanțe?
Ani de zile, Uniunea Europeană a operat sub iluzia că reglementarea este un substitut pentru inovație. A creat cel mai sofisticat set de norme din lume, sperând că „efectul Bruxelles” va obliga restul planetei să adopte standardele europene. Dar, în timp ce UE perfecționa virgulele din GDPR și din taxonomia verde, SUA lansau Inflation Reduction Act, o injecție masivă de pragmatism financiar. În același timp, China a continuat să subvenționeze sistematic întregul lanț valoric al tehnologiilor curate. Rezultatul? Europa a rămas prinsă într-un „ermetism birocratic” care a ignorat legile economice. Astăzi, economia reală europeană nu se mai luptă doar cu interpretarea legii, ci cu o realitate cruntă: clienții industriali preferă să delocalizeze producția acolo unde energia este predictibilă, iar birocrația este un partener, nu un supraveghetor.
