Președintele României are dreptul să-și aleagă procurorii cu care vrea să lucreze. Dacă mie îmi plac sau nu respectivii procurori, dacă sunt sau nu de acord cu numirea lor în funcție e absolut irelevant, din simplul motiv că nu eu sunt președintele României. În chestiunea asta sunt 100% de partea lui Nicușor.

În același timp, contează cum îți justifici numirile. În chestiunea asta sunt 100% de partea jurnaliștilor, critica lor e absolut legitimă. Dintre toate posibilitățile de justificare, Nicușor a ales-o pe una dintre cele mai proaste: atacul la adresa jurnaliștilor și negarea faptelor (în fond, procuroarea respectivă chiar a acoperit violuri și alte abuzuri sexuale, faptul e dincolo de orice îndoială rezonabilă).

„Jurnaliștii și influencerii lipsiți de bună credință!” seamănă mult prea mult, fie doar și ca formă, cu „agenturili! agenturili!” ale unui fost președinte care n-a sfârșit deloc bine. (Ba chiar, între noi fie vorba, spre bucuria mea personală de până-n ziua de azi, a sfârșit-o cât se poate de rău.)

Din perspectiva asta, jurnaliștii și influencerii au toate motivele din lume să fie indignați pe bună dreptate. Și noi, restul omenirii, la fel.

Doar că povestea asta mai are un plan, pe care tindem (alegem?) să-l ignorăm. Eu nu cred că Nicușor s-a răfuit cu jurnaliștii și cu influencerii în recentele declarații și interviuri – ci direct cu Bolojan. Cu mesajul (evident exprimat pe un ton furios) „știu ce faci și deja m-ai enervat”.

Din prima zi în care Bolojan a devenit prim-ministru, am spus că s-a declanșat un conflict între palate. Nu Nicușor l-a declanșat, ci Bolojan.

Bolojan a făcut două lucruri, ambele ostile față de Nicușor și, fără supărare, contrare intereselor naționale. În primul rând a crescut TVA-ul deși fusese numit premier doar după ce promisese ferm că nu va face asta.

Poate nu mai știți, dar Nicușor o chemase din Moldova pe Anca Dragu ca s-o numească premier, fiindcă Bolojan refuza să promită că nu va crește TVA-ul, cum îi cerea președintele. Și doar când a văzut asta, pentru a nu pierde șefia guvernului, Bolojan a promis că nu va crește TVA-ul – și a fost numit în funcție. Doar că imediat ce s-a văzut instalat la Palatul Victoria, și-a încălcat promisiunea.

Am spus de atunci că, în România, nu faci asta nepedepsit și că soarta lui Bolojan e pecetluită.

Al doilea lucru pe care l-a făcut a fost să declanșeze o campanie care prezenta situația României ca fiind catastrofală și generată de PSD, iar pe Bolojan ca pe unicul salvator posibil. Poate vă mai amintiți „știrile” și „revelațiile” de atunci – toate (cu excepția, evident, a deficitului) false, sau cel puțin a gross misinterpretation of facts. Toate erau chestiuni tehnice, la care omul obișnuit nu se pricepe (vezi celebrul fond de rezervă printre multe altele) – așa încât pentru publicul larg „știrile” și „revelațiile” păreau credibile și stârneau indignare.

Teza, ilustrată masiv în campania asta, era că PSD a distrus România și că Bolojan e salvatorul providential, eroul care luptă și se sacrifică pentru noi.

Teza nu era antipesedistă decât prin ricoșeu, cât să prindă la publicul antipesedist. Pe fond, ea era antinicușoristă, adică era menită să-i asigure lui Bolojan baza de imagine necesară pentru a nu fi mazilit pe motiv de creștere a TVA și pentru a-i oferi un ascendent popular în conflictul cu președintele, astfel încât premierul să aibă mână liberă să facă ce vrea, neconstrâns de președinte.

Mi-am exprimat atunci rezervele și chiar obiecțiile față de campania asta, până acolo încât să fiu declarat tâmpit și pesedist. (La „tâmpit” nu obiectez, posibilitatea e reală, dar la „pesedist” obiectez vehement.)

Bun, așa a început povestea: cu Bolojan sfidându-l deschis pe președinte și asigurându-se, printr-o campanie masivă de influențare a opiniei publice, că Nicușor n-are ce să-i facă.

Bolojan s-a poziționat ca „salvatorul României”, „singur împotriva tuturor”. Iar poziționarea asta este a cuiva care în mod evident vrea să joace un rol important pe termen lung la nivel national, inclusiv să candideze la președinție în 2030.

După asta a mai urmat o campanie despre care nu zic nimic ca să nu lungesc inutil povestea – și acum suntem deja la a treia campanie de influențare („Nicușor a devenit prizonierul PSD/al serviciilor”).

Trei campanii în mai puțin de un an, toate având drept scop decredibilizarea lui Nicușor și profilarea lui Bolojan ca salvator al națiunii.

Nu-i reproșez lui Bolojan că vrea să fie un jucător la nivel înalt pe termen lung. E dreptul legitim al oricărui politician să încerce să ajungă cât de sus poate și să folosească pentru asta orice instrument și orice circumstanță.

Ce îi reproșez – de fapt nu e un reproș, ci o observație – e că a făcut o greșeală strategică: aceea de a declanșa un conflict cu președintele României și de a continua neabătut pe acest drum. În România, o astfel de strategie nu are decât un singur rezultat previzibil: ieșirea din politică.

Adică îi reproșez lipsa de inteligență: neadecvarea mijloacelor la scopuri. Bolojan își urmărește scopul cu mijloace greșite – mai exact, fix cu acele mijloace care, în România, îi sabotează atingerea scopului.

Dacă prin absurd m-ar fi invitat la o cafea acum un an, i-aș fi spus să nu facă asta, fiindcă e o prostie. Acum însă faptul e consumat, cariera politică a lui Bolojan se apropie de sfârșit.

Ăsta e contextul în care interpretez recentele declarații ale lui Nicușor. Ieșirea lui furioasă nu a fost la adresa jurnaliștilor (la fel cum prima campanie de influențare publică produsă de Bolojan nu a fost în realitate antipesedistă decât prin ricoșeu), ci direct la adresa lui Bolojan.

Lui îi reproșa, de fapt, că subminează coaliția – și deci interesul strategic al României de a rămâne în zona pro-UE și pro-NATO. Ceea ce îmi indică faptul că zilele lui Bolojan la Palatul Victoria sunt numărate.

Nicușor mai are patru ani de mandat – și debarcarea lui Bolojan nu-i va crea probleme dacă va reuși să mențină coaliția și dacă respectiva coaliție va livra în chestiunile esențiale. Dacă valul suveranist va fi temperat astfel încât să nu mai pună probleme reale, peste patru ani toată fierberea de acum va fi uitată.

Bolojan, în schimb, nu mai are nimic. Va fi doar un nou Florin Câțu în lunga serie de Florini Câțu pe care i-a văzut România. (Chiar, mai știți ceva de Florin Câțu?)

Într-o postare recentă am încercat să descriu puterea reală a președintelui României (și, prin asta, să explic de ce personaje ca Georgescu nu vor fi lăsate niciodată să ajungă într-o astfel de funcție).

Prietenii mi-au reproșat că bat câmpii, că o astfel de putere nu apare nicăieri în Constituție sau în legi. Așa e, puterea asta nu e scrisă nicăieri. Dar asta nu înseamnă că ea nu există. Puterea pe care o descriam e cutumiară, necodificată, dar nu mai puțin reală. Oricine a lucrat la Cotroceni, sub orice președinte, știe că ea există – și a văzut-o la lucru. În drept și în teoria politică, ea e cunoscută sub numele de „prerogativă” – acea parte necodificată a puterii suveranului care îi lasă un spațiu de manevră în care să poată acționa neconstrâns de nimic, deci exclusiv după propria voință.

Prerogativa prezidențială cutumiară de la noi explică de ce niciun președinte al României nu poate deveni prizonier al unui partid sau al unui serviciu de informații: pentru că pe anumite chestiuni și pe anumite paliere (definite cutumiar, nu legal/constituțional), voința președintelui e suverană – te supui ei sau suporți consecințele nesupunerii. Și tot ea explică de ce, într-un conflict între palate, premierul nu poate niciodată să câștige.

Știu că teza președintelui capturat de un partid sau de un serviciu de informații vă e foarte dragă, știu că vi se pare că are o putere explicativă remarcabilă, știu că vă dă senzația că înțelegeți lumea în care trăiți – dar ea e 100% imposibilă.

Atât timp cât președintele este în funcție, deci se bucură de prerogativa prezidențială, niciun fel de capturare a lui nu e posibilă decât ca exercițiu de ficțiune.

Și cu asta mă opresc. Voi interpretați evenimentele recente și declarațiile lui Nicușor prin perspectiva tezei capturării – o teză totuși conspiraționistă. Eu le interpretez din perspectiva conflictului dintre palate.

Premierul (oricine ar fi el/ea) l-a sabotat constant pe președinte (oricine ar fi el/ea) și pune în pericol stabilitatea unei coaliții necesare României. Din momentul în care acest pericol devine grav și iminent, ținând cont de prerogativa prezidențială (deci de puterea cutumiară a președintelui României), soarta premierului e pecetluită.

Tot ce vă rog să observați e că teza mea (conflictul dintre palate) are o putere explicativă cel puțin la fel de mare ca teza voastră. Și, în plus, e 100% neconspiraționistă și nepartizană: indiferent cine ar fi premierul și ce partid ar conduce și indiferent cine ar fi președintele, un conflict între palate nu poate avea, în sistemul politic românesc, decât un singur rezultat.

Mulțumesc.