M-a rugat cineva să fac o comparație cu anii 90 – 2,000 pentru angajații 50+, cum se raportau angajatorii la ei atunci și acum. Ca să încep direct cu concluzia, cei de 40+ de atunci (nici nu mai zic de 50+!) i-ar invidia pe cei de acum, pentru cât de bine o duc…
Atunci recrutam doar pentru firme străine. Cred că abia după 16 ani am avut primul client român. Or, angajatorii străini erau paralizați, erau înghețați de frica „comunismului” din angajații de peste 30 de ani. Ca să nu mai zic de cei de 40+. Iar cei de 50+ erau total, dar total excluși. Chiar și din discuții, de parcă ar fi vorbit despre necuratul. Preferau să aducă expați de-ai lor, de 10-15 ori mai scumpi, numai să nu le infecteze afacerea comunismul din bieții oameni.
Pentru pozițiile de top management, îndeosebi, evaluarea candidaților se făcea aproape exclusiv pe măsurarea comunismului din fiecare candidat și a riscurilor asociate fiecărei „concentrații”. La technical skills erau oricum șanse reduse să găsească pe piață ce căutau, așa că se bazau mai mult pe ce puteau transfera de la ei de acolo. Iar managerial skills nu aveau unde să găsească aici, în anii aceia, deci porneau de la început de la ipoteza că = 0. Așa că, cel mai important era profilul de personalitate și gradul de infectare, pentru ca noul manager să facă o adaptare rapidă, solidă, și mai ales ireversibilă către modelele lor manageriale.
