Am avut bucuria tristă să merg la Istanbul ca să-l văd pe Mircea Lucescu antrenând pentru ultima oară. Dacă am crezut în calificare e pentru că am crezut în el, am crezut că va fi 1-0 pentru noi în vechea confruntare a carierei sale dintre noroc și ghinion. Cea mai mare parte a timpului m-am uitat, spre marginea terenului și a continentului, între un asfințit de Europă și un Răsărit de Asie; de fapt, acum înțelegem, meciul era între viață și moarte. Așa i-am văzut și increderea și deziluzia, singurătatea de la final, poate și boala, niciodată vârsta. Sigur îmbrățișarea lungă cu Montella și Calhanoglu, pe terenul unde cândva i-a adus titlul lui Besiktas. Lucescu e sinteza din teren și de la marginea lui a fotbalului românesc modern. Mexic ‘70 în teren și Parisul ‘84 de pe bancă, calificare după 14 ani, în primele opt ale Europei. Lucescu e cel mai european și global antrenor al nostru din istorie, ceea ce, pentru un copil sărac dintr-o mahala a Capitalei, e o performanță, care bate orice trofeu. O să scriu, dacă viața va mai lăsa moartea în offside măcar o vreme, despre întâlnirile mele, puține, de altfel, cu Lucescu. Am scris de multe ori despre antrenorul copilăriei și tinereții noastre, în epoca de aur a “Pro Sport”. Amintea cândva Ioan Chirilă, într-o mică mare carte despre Lucescu, o frază a lui Dumitru Radu Popescu: “Lucescu nu e un antrenor care să depindă de un rezultat sau altul. El e deasupra fluctuațiilor care se nasc pe parcursul unei etape”. A murit Lucescu și moartea lui nu e din categoria morților care nu dovedesc nimic. E despre har, muncă și pasiune până la capăt. Lucescu n-a fost un antrenor. A fost un pedagog. Un profesor de fotbal și de performanță. Cel care spunea că valoarea unui antrenor e dată de ultimul său rezultat și că a fi al doilea înseamnă să fii primul care pierde, e unul din ultimii mohicani ai sportului de tip clasic. Iar cei care cred că fotbalul e mai mult literatură decât matematică nu-l vor uita niciodată. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!