Lumea noastră, evident, ar fi putut fi altfel – dar, oricum ar fi, ea începe pe 29 mai 1453, ziua când Constantinopolul a căzut.

Din păcate, otomanii învingători nu s-au dovedit niște campioni ai toleranței multiculturale și multireligioase. Lor le place, desigur, să se prezinte astfel – amintind că, una peste alta, s-au comportat mai blând cu constantinopolitanii decât au făcut-o cruciații cu musulmanii, invocând presupusele lacrimi ale lui Mehmed II la vederea distrugerilor din oraș și evocând sistemul mileturilor, potrivit căruia fiecare comunitate religioasă (musulmani, creștini, evrei) își avea recunoscută autonomia.

Dar, una peste alta, nenumăratele crime, violuri, jafuri și răpiri de persoane (transformate în sclavi) din perioada imediat de după cucerire au fost absolut oribile. În standardul epocii, de acord, dar oribile.

Cât privește toleranța religioasă, dintre toate bisericile existente în Constantinopol la momentul cuceririi, doar două au scăpat netransformate în moschei. Două. Una, Sfânta Irina (Hagia Eirene pentru pretențioși), prima biserică construită de Constantin în noul oraș imperial – deci mai veche decât Sfânta Sofia – a scăpat fiind transformată de otomani în arsenal. Azi e muzeu în prima curte a Palatului Top Kapî – și, datorită acusticii excepționale, sală de concrete unde în fiecare vară are loc Festivalul Internațional de Muzică de la Istanbul. O soartă mult mai bună decât cea a Sfintei Sofia.

A doua este și singura biserică din Constantinopol căreia i s-a permis să rămână biserică după cucerire și care și-a păstrat necontenit statutul de biserică din 1261, când a fost construită și până azi.

E vorba de Biserica Sfintei Maria a Mongolilor, după numele celei care a rectitorit-o în 1281 – Maria Palaiologina, fiica nelegitimă a împăratului Mihail VIII Paleologul, căsătorită cu hanul Ilhanatului mongol. La moartea hanului a revenit în Constantinopol și, printre altele, s-a ocupat de refacerea bisericii cu pricina, obținând astfel statutul de ctitoriță.

Numele oficial al bisericii e Theotókos Panagiótissa (Preasfânta Theotokos, i-am zice noi în traducere adaptată). Dealul pe care e construită a fost ultimul punct al rezistenței bizantine în fața invadatorilor – the last stand, ultima bătălie. De-asta otomanii i-au spus cum îi spun și turcii în ziua de azi: „Kanlî Kilise”, „biserica însângerată”.

Theotokos, se știe, e generăleasa apărătoare a Constantinopolelui, cum spune și imnul acatist: „Apărătoare Generăleasă, pentru biruință mulțumiri îți aduc eu, Orașul Tău, o, Theotokos!” (versiunea românească „Apărătoare Doamnă” ignoră cu bună știință și calitatea de general a lui Theotokos, și rolul ei istoric de apărătoare a Constantinopolelui).

Și uite că singură ea, Theotokos, a rămas neînvinsă – doar biserica ei, Theotókos Panagiótissa, a rămas în picioare și a continuat să funcționeze neîntrerupt ca biserică.

Am avut și noi un merit în asta. Când, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, marele vizir Ali Koprülü a pus la cale ultima încercare otomană de a transforma biserica în moschee, Dimitrie Cantemir s-a dus peste el și i-a sugerat să-și bage mințile în cap și să termine cu prostiile dacă vrea să-i fie bine în viață. Marele vizir a dat repede înapoi – și Theotokos a mai câștigat o bătălie în războiul ei de supraviețuire.

Bun, asta a fost atunci: nu cel mai fericit început al unor relații multiculturale armonioase. Dar lucrurile puteau foarte bine lua o altă direcție, mai ales că statele naționale moderne, fundamental laice în structura lor, pot găsi relativ ușor soluții de acomodare a eventualelor tensiuni cultural-religioase. În fond, Istanbulul nu e singurul oraș din lume care e capitală a mai multor religii și oraș central al mai multor civilizații.

Doar că nenorocirea a venit de unde nu te așteptai la prima vedere: de la greci. După câștigarea independenței în 1830, grecii mai aveau de răspuns la o singură întrebare: care sunt granițele statului grec?

Și atunci le-a venit următoarea idee: au grecizat etnic fostul imperiu bizantin, adică au început să pretindă că toți locuitorii imperiului (mai puțin partea ocupată ulterior de slavi începând cu secolul al VII-lea) nu doar că erau vorbitori de limbă greacă, ci erau de-a dreptul greci din punct de vedere etnic. În consecință, teritoriul fostului imperiu roman grecofon a fost declarat teritoriul natural al noului stat grec – adică grecii trebuiau să lupte până când întreg acest teritoriu ar fi devenit, în virtutea principiului modern al naționalității (interpretat suprarealist), teritoriu al statului elen modern.

Grecilor le-a plăcut atât de mult idea asta încât se uitau la ea cu admirație și și-au zis „ia uite, domnule, ce idee măreață am produs”. Așa încât chiar așa i-au și zis: Megali Idea, Ideea Măreață.

Turcii s-au uitat și ei la aceeași idee și nu li s-a părut măreață deloc. Ba chiar, la drept vorbind, li s-a părut înfricoșătoare, fiindcă îi amenința direct fie cu exterminarea, fie cu grecizarea – adică, într-un fel sau altul, cu dispariția lor de pe lume.

Spaima era cu atât mai mare cu cât Grecia era, în epocă, susținută masiv de puterile europene, în timp ce imperiul otoman era deja văzut ca un animal muribund. În plus, grecii erau creștini (fie și doar ortodocși, nu catolici cum ar fi fost frumos din partea lor), iar turcii, evident, musulmani. Toate astea sugerau în mintea turcilor posibilitatea cât se poate de reală a unui (iminent?) război turco-european, instigat de greci în numele Ideii lor Mărețe, război pe care turcii nu l-ar fi putut câștiga și care ar fi avut ca rezultat dispariția Turciei și a turcilor de pe lume.

Nu justific în niciun fel politicile genocidare ale Junilor Turci și ale lui Ataturk însuși. Da, genocidul e o oroare – și da, Turcia republicană s-a construit pe un triplu genocid: grec, armean și asirian. Nu degeaba Hitler îl admira pe Ataturk și era dornic să învețe de la el metode de exterminare a minorităților (admirația i-a dispărut subit în momentul în care și-a dat seama că Ataturk nu dădea doi bani pe el).

Spun doar că fără absurda și suprarealista Idee Măreață a grecilor, lucrurile ar fi evoluat, destul de probabil, cu totul altfel. Așa, în schimb, turcii au suprareacționat genocidar și totul s-a dus dracului. Din acel moment ura reciprocă dintre turci și greci a devenit intratabilă: o ură grea, masivă, cu atât mai tragică cu cât fiecare dintre cele două părți se consideră victima celeilalte.

Din cauza Ideii Mărețe, relația dintre greci și turci a devenit, din secolul al XIX-lea încoace, foarte asemănătoare cu cea dintre palestinieni și evrei. Grecii, la fel ca palestinienii pe evrei, îi consideră pe turci niște venetici care le-au furat o parte din teritoriu. Iar turcii, la fel ca evreii pe palestinieni, îi consideră pe greci o amenințare existențială la adresa lor și a statului lor.

Și, la fel cum evreii le spun palestinienilor „recunoașteți statul Israel ca să putem începe să vorbim ca oamenii”, turcii le spun grecilor „renunțați public și definitiv la Ideea vostră Măreață, ca să putem începe să vorbim ca oamenii”.

(Ca să păstrez paralela Israel/Turcia-Palestina/Grecia, în secolul al XIX-lea echivalentul de atunci al Statelor Unite era aliatul principal al Palestinei/Greciei: ca să înțelegeți starea de spirit a turcilor de după 1830, închipuiți-vă cât de speriați ar fi azi israelienii dacă americanii ar deveni brusc principalul aliat al palestinienilor.)

Din cauza nenorocitei de Idee Măreață, turcii nu pot fi deschiși și relaxați cu privire la civilizația balcanico-bizantină (cu care altfel au foarte multe în comun, mai puțin religia) – fiindcă grecii și-au însușit civilizația asta pe persoană fizică, de parcă ei ar fi singurii bizantini și singurii ortodocși de pe lume.

(În fond, la fel cum grecii reprezintă partea grecofonă a imperiului, românii reprezintă și ei partea lui latinofonă, fiind singurul stat modern al acelei latinității orientale care a ocupat inițial spațiul dintre Dunăre și Balcani. Ne-am și numit țara „România”, adică „Romania”, numele oficial al fostului imperiu. Dar nu ne-a trecut niciodată prin cap să revendicăm întregul teritoriu al fostului imperiu și să-i declarăm români pe toți ceilalți.)

De aici reticența turcilor față de (fostele) biserici ortodoxe, de aici șicanele aduse aproape permanent patriarhiei ecumenice, de aici inclusiv neo-otomanismul aberant al lui Erdogan.

Ideea Măreață și răspunsul turcilor la ea au denaturat masiv relația dintre două civilizații vechi, bogate, rafinate și cu multe puncte de contact între ele: cea bizantino-balcanică și cea turco-otomană.

E un cerc vicios al urii și neîncrederii pe care, dacă grecii nu-l rup, celelalte puteri balcanice vor trebui s-o facă. Cu toată simpatia pentru greci, nebunia asta trebuie să înceteze. Grecia trebuie să-și revizuiască semnificativ politicile culturale și educaționale. Pentru că, în fond, nu grecii au construit Sfânta Sofia, nu ei au pus bazele dreptului bizantin și nu ei au transformat creștinismul ortodox în religie imperială. Cei care au făcut toate astea erau, demonstrabil, romani. Romani-romani, adică vorbitori nativi de latină, fie ea și în versiunea populară/vulgară din Balcani.

Ortodoxia și dreptul roman/bizantin sunt moștenirea noastră comună, nu marca grecității.