Potrivit lingviștilor, limba română se împarte în două tipuri, grupe, blocuri, versiuni/variante, dialecte – spuneți-le cum vreți. Disputa legată de termeni este una pur politică, fără legătură cu știința. (De exemplu, dacă decizi – politic – că limba X este una unitară, nu poți numi „dialecte” diferențele din interiorul ei.)

Nu contează cum numim diferențele din interiorul unei limbi. Fapt e că ele există întotdeauna dacă limba respectivă e vorbită pe un teritoriu suficient de mare. Și că româna – repet, potrivit lingviștilor – se împarte în două tipuri/grupe/blocuri/etc.: de nord și de sud.

Româna de nord este un continuum dialectal care începe în Banat, urcă prin Transilvania până în Crișana și Maramureș și de acolo coboară în Moldova. Româna de sud este la rândul ei un continuum dialectal din Oltenia până-n Muntenia (sau invers, nu contează).

Această observație factuală pe care o fac toți lingviștii – existența a două mari tipuri/blocuri/versiuni ale limbii române – l-a făcut pe Alexandru Philippide să conchidă că nu a avut loc o singură migrație de la sud la nord de Dunăre, ci două – din două regiuni diferite, care vorbeau două versiuni diferite ale românei.

Bun, aici trebuie să fac o paranteză legată de Roesler. Lumea de la noi crede că teza lui Roesler este că româna (și deci poporul român) s-a născut la sud de Dunăre și că i s-a demonstrat falsitatea. Asta e complet fals. Teza reală a lui Roesler este că românii au migrat în Transilvania abia începând cu secolul al XII-lea (cu concluzia că ungurii sunt primii locuitori constanți ai regiunii).

Asta e teza lui Roesler – și, da, e falsă. Și chiar dacă ar fi adevărată, ceea ce nu e cazul, ar fi complet irelevantă din punct de vedere politic. Statele moderne s-au format în baza principiului naționalității („o comunitate națională are dreptul la un stat propriu”), nu în baza principiului istoric al primului venit. Elitele politice maghiare știau încă din secolul al XIX-lea că românii vor Ardealul – și știau și de ce: principiul naționalității îi îndreptățea, iar pe unguri îi dezavantaja.

Singurul efect cu adevărat nociv al acestui joc de societate („cine a fost primul în Transilvania?”) este că, din cauza lui, istoricii români s-au simțit obligați să inventeze mitul continuității daco-romane, care de la Kogălniceanu și Iorga ne mănâncă zilele și nu ne mai lasă să gândim, să cercetăm și să spunem adevărul (decât cu riscul de a fi catalogați de nepatrioți). Așa am ajuns până-n ziua de azi să trăim pe cap cu stegarul dac, cu tot felul de tarabostes și cu meditația cuantico-transcendentală de la Sarmisegetuza.

Cât despre teza potrivit căreia limba română (și deci poporul român) s-a născut la sud de Dunăre și ulterior, începând cu secolele VII-IX, a migrat pe teritoriul pe care îl locuim astăzi (fără nicio legătură cu dacii și cu presupușii daco-romani de la Traian la Aurelian) – asta nu e teza lui Roesler, ci a majorității lingviștilor/filologilor care s-au ocupat de subiect din secolul al XVIII-lea încoace.

Lucrurile sunt atât de ciudate încât, în România, dacă mergi la facultatea de istorie înveți obligatoriu teza continuității, iar dacă mergi la facultatea de filologie înveți despre formarea sud-dunăreană a limbii române, ca și cum limba s-ar fi născut într-un loc și poporul într-altul.

Apogeul e, evident, Iorga, care declară „torna, torna fratre” (o neînțelegere lingvistică survenită în armata împăratului Maxențiu undeva în Munții Balcani la sfârșitul secolului al VI-lea) drept prima dovadă scrisă a existenței (proto-)românei – și, în același timp, fără să clipească, susține teza continuității daco-romane la nord de Dunăre.

Istoria, ca disciplină, are un avantaj uriaș față de filologie – fiindcă poate fi popularizată și transformată în meme. La filologie, în schimb, îți prinzi urechle cu palatale, africate și labiale, cu diftongi, cu vocale (deschise și închise) și cu altele asemenea.

Evident că istoria ca disciplină științifică este la fel de tehnică și de specializată ca filologia și ca istoria formării și evoluției unei limbi. În schimb însă, istoria ca disciplină politică, ținută să producă și să răspândească mituri fondatoare, generatoare de coeziune națională, e o disciplină construită astfel încât să poată fi foarte ușor de popularizat (prin cărți, piese de teatru, filme etc.). Așa se face că tezele istoricilor ajung să fie mult mai popularizate, deci mai cunoscute, decât cele ale filologilor.

Iar teza majoritară a filologilor este că româna s-a născut la sud de Dunăre. (De fapt, teza asta e cvasi-unanimă printre filologi. Nu există niciunul care să susțină că româna s-ar fi născut la nord de Dunăre – există doar unii filologi români care încearcă din răsputeri să susțină că limba s-ar fi născut simultan pe ambele maluri ale Dunării.)

Bun, și cu asta revin la Philippide. Constatând, ca toți ceilalți filologi, că limba română are două mari variante (nordică și sudică, bănățeano-moldovenească și olteano-muntenească), și notând, tot ca filologii, că ea provine din sudul Dunării, el ajunge la concluzia că trebuie să fi avut loc două migrații diferite de la sud la nord: una a unei populații care vorbea o variantă veche de română nordică – și cealaltă, care vorbea o variantă de română sudică. Două populații, așadar, de pe două teritorii diferite: una mai vestică, de pe actualul teritoriu al Sebiei, și una mai estică, de undeva din nordul Bulgariei de azi – dar ambele vorbind, în fond, aceeași limbă.

E posibil. Dar la fel de posibil, ba chiar mult mai probabil, este că nu avem de-a face cu două populații diferite de pe două teritorii diferite, ci cu o singură populație plecată de pe un singur teritoriu: cel al Daciei Ripensis.

Sau, mai degrabă, de pe un teritoriu puțin mai extins decât cel al Daciei Ripensis, coborând în sud până la Via Militaris, porțiunea dintre Serdica (Sofia de azi) și Naissus (astăzi Niš), și de acolo mergând pe Valea Moraviei (să zicem, pentru simplitate, de la Justiniana Prima până la vărsarea Moraviei în Dunăre).

O astfel de regiune – să-i spunem „Dacia Ripensis (ușor) extinsă” – este suficient de mică încât să fim siguri că pe teritoriul ei se vorbea o singură limbă romanică și, în același timp, suficient de mare încât să putem în mod rezonabil să bănuim că respectiva limbă ar fi putut fi vorbită în două variante distincte (exact ca în cazul Cataloniei-Valenciei, de exemplu, unde se vorbește o singură limbă, catalana, dar cu două dialecte, estic și vestic).

Este foarte puțin probabil (de fapt, e imposibil) ca pe un teritoriu atât de extins precum cel dintre Marea Neagră și Marea Adriatică să se fi vorbit o singură limbă romanică – sau, mai degrabă, o singură variantă a versiunii târzii a latinei vulgare balcanice (din care urmau să se nască limbile romanice orientale). În Peninsula Iberică, de exemplu, existau multe limbi ibero-romanice și galo-romanice din care au supraviețuit ca limbi importante doar 4: portugheza, spaniola (castiliana), galiciana (galego) și catalana. În Franța la fel, o sumedenie de limbi galo-romane, dintre care doar una (franceza) a devenit dominantă.

Motivul pentru care, dintre limbile înrudite (castiliana și leoneza, franceza și provensala etc.), unele dispar sau rămân limbi locale/minore iar altele devin limbi dominante ține exclusiv de hazardul istoric.

Dar să revin la Dacia Ripensis. Provincia (inclusiv în varianta extinsă descrisă mai sus) era intens romanizată (peste 500 de ani de prezență romană, la fel ca în cazul regiunilor în care se formează limbile romanice occidentale – versus doar 170 de ani de prezență romană în Dacia Traiană), intens urbanizată, puternic militarizată (un alt element care contribuie semnificativ la romanizarea populației) și cu o infrastructură rutieră bine dezvoltată.

Mai mult, provincia are o relație specială cu Traian, care a militarizat-o, a urbanizat-o (Ratiaria, capitala provinciei, este la origine o colonie construită din inițiativa lui Traian) și s-a preocupat de infrastructura ei de drumuri (el începe construcția în această porțiune a Dunării a Viei Istrum, un drum roman construit de-a lungul Dunării din Germania până în Delta Dunării). Ce vreau să spun cu asta e că memoria lui Traian s-a păstrat frumoasă în provincie, ca a unui împărat binefăcător.

Acum, dacă ne uităm pe hartă, observăm că Dacia Ripensis extinsă cuprinde zona de joncțiune dintre porțiunea cea mai sudică a Carpaților (Carpații Sârbești) și capătul de nord-vest al Munților Balcani.

Odată cu invaziile avare (mijlocul secolului VI) și a invaziei slave (care și ea începuse deja, dar care devine super-masivă din secolul VII, ducând în final la formarea primului țarat bulgar), viața urbană a provinciei se prăbușește, la fel cum s-a întâmplat și în Vest sub presiunea triburilor germanice (longobarzii, vandalii șamd).

Când, undeva între 610 și 640, Heraclius grecizează definitiv imperiul bizantin (prin impunerea limbii grecești ca singura limbă oficială a imperiului), o face pentru că zona latinofonă dintre Marea Neagră și Adriatică fusese cucerită de slavi.

De acum începe procesul prin care, despărțită complet de toate celelalte zone latinofone din Europa, versiunea târzie a latinei populare/vulgare balcanice (deja diferită de alte versiuni ale latinei vulgare) începe să se transforme în viitoarele limbi romanice orientale.

Dar până atunci să adaug că versiunea extinsă a Daciei Ripensis la care mă refer acum a dat câțiva împărați, dintre care unii foarte importanți pentru noi: Aurelian, Galerius și Constantius I (tatăl lui Constantin cel Mare) s-au născut în Dacia Ripensis propriu-zisă. Constantin cel Mare s-a născut puțin mai la sud, în Naissus (Niš), iar Iustinian I (faimosul Iustinian cel Mare, soțul la fel de faimoasei Theodora) un pic mai la sud-vest, în Tauresium (azi Gradište în Macedonia de Nord), destul de aproape de Justiniana Prima, orașul pe care l-a construit în amintirea locului din care provenea.

Bun, cum spuneam, odată cu venirea avarilor și slavilor viața urbană a celor din zona latinofonă a imperiului bizantin se prăbușește. Populația se ruralizează, ocupația principală devenind păstoritul – dar și războiul (călăreții vlahi sunt adesea luați ca aliați de către slavi în conflictele lor cu bizantinii). Așa îi știm pe „vlahi” din toate relatările bizantine și slave: păstori și războinici.

(Aici trebuie să spun că „vlahi” este un termen generic, pe care și bizantinii și slavii îl foloseau pentru a se referi la populații vorbitoare ale unei limbi romanice. Deci „vlah” nu înseamnă automat „român” – poate însemna și aromân, și meglenit, și istro-român și orice vorbitor al vreunei alte limbi romanice din Balcani care între timp a dispărut.)

Același lucru îl știm și despre noi: că civilizația românească originară este cea pastoral-militară (vezi de exemplu „călușarii” din Oltenia).

Acum să presupunem că, pe teritoriul ei de formare inițială, româna a avut din capul locului două dialecte/graiuri/versiuni, cum vrem să le spunem: una vestică, corespunzătoare actualei limbi nordice, și una estică, versiunea inițială a românei sudice de azi. Același lucru îl vedem și acum la românii din Valea Timocului: jumătatea vestică vorbește româna nordică (bănățeană), iar cea estică româna sudică (oltenească).

Și să ne reamintim că principala caracteristică a oricărei civilizații pastorale este (semi-)nomadismul: transhumanța.

Dacă ne uităm pe hartă la Dacia Ripensis în versiunea extinsă, înțelegem că nu este nevoie să presupunem, ca Philippide, două migrații diferite: românii din nord-vestul Munților Balcani au migrat spre nord, prin repetată transhumanță, de-a lungul Carpaților.

Cei din vestul Daciei Ripensis în sens extins au migrat pe versantul vestic al Carpaților Sârbești, de unde au ajuns în Banat, urcând mai departe prin Transilvania până în Maramureș. De acolo o parte au continuat pe linia Carpaților până în Moravia și Galiția, iar o altă parte a coborât în Moldova.

Cei din est au migrat pe versantul estic al Carpaților ajungând în Oltenia și mai departe în Muntenia.

Pe scurt: același popor, aceeași limbă, aceeași migrație de tip pastoral, doar că cele două dialecte ale limbii au urcat pe versanți diferiți, ambele urmând linia Carpaților. Rezultatul final este că distincția inițială est-vest s-a transformat în actuala distincție nord-sud.

Spre deosebire de toate celelalte limbi romanice orientale care au supraviețuit până azi, româna a devenit limbă dominantă fiindcă în secolul al XIV-lea s-au format principatele românești. În general, limbile care au dat state au devenit fie limbi dominante (vezi cele cinci limbi romanice principale de azi), fie limbi greu de redus la tăcere (vezi catalana, provensala, napoletana, sarda etc.).

Acum, firește locul de naștere al unei limbi este imposibil de stabilit în absența unor dovezi directe (în primul rând mărturii scrise), iar o civilizație de tip pastoral este una orală. Nici aromâna nu știm unde s-a născut, nici meglenita șamd. Dar dovezile indirecte/circumstanțiale în favoarea Daciei Ripensis în sens extins ca loc de naștere al limbii române și al poporului român sunt foarte puternice.

În relatările călătorilor (post-)medievali, românii spun că țara lor de baștină e Dacia (iar Dacia, cum știm, e un nume ambiguu: poate însemna fie Dacia preromană, a lui Burebista și Zamolxe, fie Dacia Traiană, fie, în fine, Dacia sud-dunăreană).

Păstrarea în durată lungă a memoriei lui Traian la români mi se pare la rândul ei o dovadă indirectă (dar, la fel, ambiguă: Traian este un personaj important și pentru Dacia Ripensis, regiune care pe vremea lui nu avea un nume al ei ci era parte din provincia romană Moesia, și pentru Dacia nord-dunăreană. În fond, pe lângă Ulpia Traiana Sarmisegetuza avem și Ulpia Traiana Ratiaria, care va deveni capitala viitoarei Dacia Ripensis, cum și Ulpia Oescensium/Oescus, în capătul nord-estic al aceleiași viitoare provincii, sau, încă și mai spre est, Ulpia Nicopolis).

Cea mai puternică dovadă indirectă a originii românilor în Dacia Ripensis vine însă din existența celor două versiuni principale ale limbii române – de nord și de sud.

Dacă am admite, cu Philippide, o dublă migrație pastorală de-a lungul celor doi versanți ai Carpaților, ar trebui să admitem că una dintre migrații începe din Moesia I sau poate din Dardania – din Alpii Dinarici, de unde urcă pe versantul vestic al Carpaților, iar cealaltă din Dacia Ripensiană sau poate chiar din Moesia II, de pe versantul nordic al Munților Balcani, de unde urcă pe versantul estic al Carpaților Sârbești.

Dar asta ar însemna să admitem că limba română era vorbită pe un teritoriu foarte mare, semnificativ mai mare decât unul care ar susține o singură limbă (vezi de exemplu, pentru comparație, granițele lingvistice ale diferitelor limbi romanice din Peninsula Iberică, din Franța și din Italia). Iar o situație atât de atipică, neîntâlnită nicăieri altundeva, necesită dovezi și explicații extrem de puternice (care în prezent nu există).

Singura regiune care să fie suficient de mică pentru a susține o singură limbă (comparabilă cu regiuni similare în care se formează limbi romanice occidentale), dar suficient de mare încât să susțină o limbă cu două dialecte/versiuni/graiuri/etc. distincte; care să permită migrația unei populații pastorale pe ambii versanți ale Carpaților; al cărei teritoriu să aibă legătură cu Dacia și cu Traian (trăsături importante ale civilizației orale românești care o deosebesc de civilizațiile orale ale celorlalte limbi romanice orientale) – așadar singura regiune care să îndeplinească simultan toate condițiile de mai sus este Dacia Ripensis (ușor extinsă).

Prin urmare, este foarte posibil, ba chiar extrem de probabil să fim daci, cum susține mitul oficial nationalist-autohtonist. Doar că nu daci de-ai lui Burebista, Decebal și Zamolxe, cu care n-am avut nicio legătură, ci daci de-ai lui Aurelian, Constantin cel Mare și Iustinian. Adică „daci” din Dacia Ripensis.

Și o notă de final. Nu susțin că, pe teritoriul României, n-au existat, între secolele VII-X, grupuri de populație care să fi vorbit o limbă romanică orientală (chiar dacă dovezile arheologice nu le pot proba existența: un mormânt, o ruină, o piesă ceramică șamd nu spune nimic despre limba unei comunități).

E posibil ca astfel de comunități să fi existat (nu avem dovezi contrare, după cum nu avem nici dovezi în favoarea ipotezei). Dar, dacă au existat, ele nu vorbeau româna (decât eventual ca limbă secundă) și deci nu-și puteau spune români pentru că nu aveau nicio legătură directă cu imperiul roman, în timp ce toți vorbitorii de limbi romanice orientale își spun lor înșilor romani (români, armâni, rumâri) fiindcă, chiar dacă nu mai erau locuitori ai imperiului, separarea (prin cucerirea de către slavi a teritoriului) era de dată recentă (cel mult 200 de ani, primul țarat bulgar luând ființă în 680).

Dacă au existat, astfel de grupuri au sfârșit prin a fi asimilate în masa românilor (mai ales după formarea principatelor dunărene), deci au fost românizate.