America nu se mai poate opri în Iran. Trebuie să meargă până la capăt, să atingă obiective fezabile, chiar dacă costisitoare, pentru a-și afirma victoria reală. Și nu este despre a ajuta Israelul. Nu este despre responsabilitate. Nici măcar nu mai este despre prestigiu. Este despre supraviețuire politică și pragmatism, despre costuri, resurse și perspectivele credibilității la nivel global. Și nu mai este, deja, despre Trump, ci despre America în întregimea sa, cu toate instituțiile, resursele, autoritatea și statutul său global de azi și de mâine. Desigur, optimul este greu de atins, dacă nu imposibil: transformarea strâmtorii Hormuz într-un Gibraltar american, numit chiar și strâmtoarea Trump, dacă e cazul. Însă postura minimalistă este o acțiune concertată care să slăbească, să dividă și să fragmenteze Iranul de azi, elita sa, populația sa pentru a putea elimina capacitatea militară și de proiecție a influenței externe a regimului ayatollahilor măcar în Golf. Și o formulă de regim slab și secular de tranziție, dar care păstrează rămășițele structurilor profunde ale Gardienilor Revoluției, în timp ce elimină pas cu pas rămășițele structurale ale acestora. În timp, în foarte mult timp.

Continuarea, aici.