Politica de salarizare este, alături de politica curiculară și cea de management educațional, una dintre cele trei mai importante politici care definesc soarta unui sistem educațional.

Politica salarială are efecte simultane asupra selecției personalului didactic, a performanței și a retenției corpului profesoral.

Într-o piață a muncii liberă, unde nu te repartizează statul unde crede că are el nevoie (ca în comunism), salariul este principalul factor economic care determină ce competențe vor avea cei din sistemul de educație, cât de motivați vor fi ei în a-și face munca și cât de predispuși vor fi să își schimbe domeniul de activitate.

Atunci când salariul de încadrare pentru un debutant (3500 lei) este sub cel al unei casiere de la LIDL sau a unei secretare din Pipera, nu ai cum să atragi cei mai competenți oameni. Deci calitatea personalului didactic este direct legată de politica de salarizare. Salarii mici, oameni cu pregătire redusă, care nu au oportunități mai bune în altă parte. Calitatea profesională a oamenilor dintr-un anumit domeniu este direct proporțională cu politica de salarizare din acel domeniu. Un om foarte bine calificat va refuza un loc de muncă plătit mizerabil, pentru că calificările lui îi permit să își găsească alternative mai bune.

La fel stă treaba și cu performanța. Salariu mic și absența resurselor pentru a-și face treaba bine se traduc în motivație redusă, deci performanță didactică slabă. Politica salarială determină, ca în orice sector economic, cât de motivat este un om să-și facă treaba cum trebuie. Vrei performanță, trebuie să plătești.

Iar politica salarială determină și gradul de retenție în sistem. Când salariul e mic, retenția e și ea mică. O știe orice department de HR. Interesul oricărei persoane este să își asigure un nivel de trai decent, deci dacă politica de salarizare nu-ți permite să atingi acel nivel, o să cauți locuri de muncă în alte domenii care îți pot asigura un venit mai mare.

Ce vreau să spun cu asta este că argumentul „reformelor” înaintea creșterii salariilor este unul eminamente orb la realitatea că creșterea salariilor este *cea mai importantă reformă* de care sistemul de educație are nevoie. Fără salarii mărite, fără o politică salarială justă, nu ai cum să ai un corp didactic de o calitate mai bună, la fel cum nu poți să te aștepți de la el să facă performanță sau să ai stabilitatea corpului profesoral.

În acest moment, creșterea (dublarea, triplarea) salariilor profesorilor din sistemul preuniversitar și universitar este reforma fără de care nu se poate aștepta scăderea analfabetismului sau o creștere a performanței educaționale a elevilor și școlilor românești. Reforma politicii salariale este elementul necesar (dar insuficient) fără de care nu se poate rezolva nimic altceva.